Prima pagină » Reportaje » Când satul își deschide porțile, trecutul prinde din nou viață

Când satul își deschide porțile, trecutul prinde din nou viață

Noaptea Muzeelor la Sate se desfășoară în 38 de județe ale României.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 27 august 2026, 16:49

Sâmbătă, 29 august, tradiția și istoria satului românesc ies din nou la lumină, într-o noapte dedicată patrimoniului și poveștilor care au trecut testul timpului. Muzeele sătești, casele memoriale, bisericile de lemn și colecțiile din satele României își deschid porțile pentru public, la cea de-a patra ediție a Nopții Muzeelor la Sate. Evenimentul se desfășoară în 38 de județe din România și în 12 raioane din Republica Moldova, iar vizitatorii sunt invitați să descopere 180 de obiective și poveștile lor.

În județul Cluj, patru astfel de locuri își deschid porțile pentru cei care vor să descopere nu doar obiecte vechi, ci și poveștile din spatele lor.

Căsuța Bunicii din Someșu Rece este o casă în care timpul a rămas pe loc, o casă tradițională țărănească din zonă, amenajată de localnica Stan Florica. Aici, trecutul nu este reconstituit artificial. Cele mai multe dintre obiectele din casă sunt moșteniri de familie, primite de la părinți și bunici. Altele au fost adunate de-a lungul anilor din satele din împrejurimi, de la poalele Munților Apuseni.

Fiecare obiect poartă cu el o urmă de viață. O casă, o familie, o generație. Iar împreună, ele reconstruiesc imaginea unei lumi în care lucrurile erau făcute cu mâinile, păstrate cu grijă și transmise mai departe.

La câțiva pași, o altă poveste a satului se păstrează în lemn. Biserica de Lemn din Someșu Rece datează din anul 1723 și are 303 ani de existență.

Ridicată de oamenii locului, într-o vreme în care în sat trăiau doar 19 familii, bisericuța a traversat mai bine de trei secole și continuă să fie un reper pentru comunitate.

„Bisericuța noastră de lemn din Someșu Rece este un monument istoric și este datată în 1723. Are 303 ani de existență și a fost construită de o mână de oameni din Someșu Rece”, spune părintele Ștefăniță Elefteriu.

Astăzi, aici se mai slujește o dată pe an, de hramul bisericii, de Rusalii. Pentru cei care îi trec pragul, însă, fiecare detaliu spune o poveste. Pictura pe pânză aplicată pe pereții interiori se mai distinge încă în anumite zone, păstrând urmele mâinilor și ale credinței celor care au fost aici înaintea noastră.

Lângă biserică se află și o casă tradițională someșană veche de aproximativ un secol, demontată și apoi remontată aici pentru a rămâne aproape de bisericuță și de povestea locului.

„Vă așteptăm și ne-am bucura dacă ați trece pragul bisericuței noastre și al comunității”, este invitația părintelui.

De la patrimoniul religios pornim spre o altă formă de memorie: obiectele care au făcut parte din viața de zi cu zi.

La Iara, Muzeul Oalelor fără de sminteală adună poveștile unei lumi în care lutul, focul și mâinile meșterilor transformau pământul în vase care ajungeau în gospodăriile oamenilor.

Numele muzeului este, la rândul său, o poveste. „Fără de sminteală” trimite la imaginea vasului perfect, fără defect, curat și trainic. Dar, dincolo de măiestria olarului, metafora vorbește și despre verticalitatea unei comunități și despre un meșteșug care, asemenea lutului, a fost modelat de generații întregi.

Gazda muzeului este Cornel Vana, plastician originar din Cacova Ierii, comuna Iara. Curiozitatea pentru arta olăritului l-a transformat, în timp, într-un colecționar pasionat de obiecte ceramice utilitare și decorative.

„Eu cred că această zestre strămoșească, pe mine personal, mă face mai împlinit și îl găsesc ca pe un îndemn pe care Dumnezeu a vrut să-l urmez”, mărturisește Cornel Vana.

Cercetarea sa a scos la iveală și o poveste mai puțin cunoscută: în perioada interbelică, în comuna Iara exista o adevărată vatră de olari. Peste 60 de meșteri locuiau în zona numită atunci „Între Olari”, iar activitatea lor era organizată chiar într-o breaslă.

Lutul era extras din zona Căii Roșii și transformat în vase utilitare, arse o singură dată. Mai târziu, în jurul anului 1910, apar și vasele decorative, cu motive fitomorfe.

Povestea olăritului merge însă mult mai departe în timp. Descoperirile arheologice din Cacova Ierii vorbesc despre activitatea ceramică din perioade străvechi, legată inclusiv de cultura Coțofeni.

Astăzi, Cornel Vana își dorește ca această moștenire să nu se oprească odată cu ultima generație de meșteri.

„Eu trebuie să fiu ultimul olar al comunei Iara, dacă nu reușesc să stârnesc interes între tinerii veseli și frumoși ai localității”, spune el.

Iar muzeul este, poate, tocmai încercarea de a schimba acest „ultim”.

Pe 29 august, Muzeul Oalelor fără de sminteală își deschide porțile. Evenimentul începe la ora 9, la Biserica din Cacova Ierii, unde sunt așteptați invitați din lumea culturală și păstrători ai tradițiilor. Pe parcursul zilei vor avea loc și momente artistice.

În fiecare an, Noaptea Muzeelor la Sate deschide porți care, în restul timpului, poate rămân mai puțin cunoscute. Dincolo de ele nu sunt doar colecții și obiecte vechi. Sunt oameni.

Profesori, preoți, meșteri, colecționari, localnici și nepoți care au moștenit o casă și au ales să nu o vândă. Oameni care au înțeles că, uneori, a păstra o casă înseamnă a păstra o familie, iar a salva un obiect înseamnă a salva o parte dintr-o poveste.

În această noapte, satul românesc vorbește către cei care vor să-l asculte.

Iar dincolo de lemnul unei biserici, de pereții unei case bătrânești sau de lutul ars al unui vas, descoperim ceva mai important decât trecutul: o parte din noi.

Pentru că patrimoniul nu trăiește doar în ceea ce reușim să păstrăm, ci în ceea ce alegem să transmitem mai departe.