Ce mai citim: recomandarea bibliotecarului
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 23 ianuarie 2022, 06:00 / actualizat: 23 ianuarie 2022, 8:54
În romanul Tot înainte, autoarea, Ioana Nicolaie, aduce o nouă bucată de viață din saga familiei Bulța. După vocea Agustinei din Pelinul negru și cea a mamei din Cartea Reghinei, cititorul descoperă vocea și perspectiva Arseniei, a doua dintre surorile familiei Buluță. Lumea ei mică, fragilă, cuminte, în care încă mai luminează speranța și încrederea, păzite de gesturile mamei și de chipul încă senin, deși obosit, al tatălui se va deschide treptat spre o altă lume în care fata crede că se poate trece peste lipsuri, durere, dezamăgire, boală, pentru că este încă poleită de lumina copilăriei, dar care se va îngusta rapid și se va transforma într-o groapă uriașă de pereții căreia nu te poți agăța.
Narațiunea cărții este dureroasă, dar în cea mai mare parte este candidă și blândă, parcă gata s-o îmbrățișeze pe Arsenia în ciuda cruzimilor care au loc în existența ei de atunci și de acolo. În acest cadru, Ioana Nicolaie, reușește să aducă în atenție caracterul perfid al puterii și fragilitatea siguranței pe care o simțeau femeile în acel spațiu și în acel timp. Reușește să analizeze prin această carte ultima etapă a comunismului prin ochii unei fetițe dintr-o familie numeroasă. Ne prezintă viața unui copil și, mai târziu, a unei adolescente pregătite pentru comunism și pentru o viață pe care începe să o întrevadă și nu este neapărat o viață extraordinară, nici una neapărat fericită, nici neapărat pasibilă de schimbări și reușite. O fetiță care nu știe că, în curând, lumea se va schimba din temelii.
Copilul trăieşte sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd şi a lumii patriarhale în care s-a născut, luptându-se să-şi găsească un drum în viaţă. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie şi fantastic la-nceput, cu greutăţile tot mai mari pe măsură ce creşte, se înfăşoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o aşteaptă mai departe în viaţă, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraş, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?
Volumul urmărește metamorfoza acestei voci în spatele căreia nu stă inițial decât privirea senină, încrezătoare și sufletul unei copile obișnuite cu lipsurile. Arsânuța percepe de la început gustul amar al lumii în care crește alături de mamă, cu un tată mai mult absent, în curte, pe dealurile pe care pasc mieii și vacile familiei, punând masa sau frecând podelele, culegând zmeură pentru a-și putea lua teniși noi sau lucrând pe câmp, pe bani puțini, muncind mai bine și mai cu spor decât băieții mai mari, amestecând zahărul cu apă și bucurându-se de gustul dulce al acestuia, făcând granițe în farfurie și împărțind puțina mâncare cu încă unul sau doi dintre ai ei. Are tăria să ia tot ceea ce se întâmplă, acasă și la școală, ca pe o realitate de care depinde doar de ea, fără ca asta să-i tulbure în vreun fel inocența.
E un roman trist care înfățișează momentele mici care construiesc lumea acestei fetițe născute foarte aproape de cea mai frumoasă stațiune din țară și totuși atât de departe de ea, crescând parcă într-un loc aflat la capătul lumii. Micile suferințe de acasă, micile umilințe de la școală, chipul din nou pătat al mamei, semn că familia se va mări încă o dată, casa nouă începută, dar niciodată terminată, lasă încet, dar sigur, locul unui rău mai mare, ale cărui prime semne se deslușesc în familie, în pomeții învinețiți, în plecarea de acasă a surorei ei mai mari, în urletele tatălui transformate în gemete de neputință și în spaima fetei, care o face să se înfioare că s-a transformat în mamă, ea, care nu vrea să fie mamă. Pentru că mamă e ființa care spală mizeria de pe podele, care are grijă de frați și de surori, care-l înfașă pe bebeluș, îi alungă spaimele și febra, acrește ciorba, nu are timp să ajungă la școală și la antrenamentele de handbal, se trezește în zori, face chec, fiindcă nu are cu ce să frământe cozonac pentru ziua de Paște. Am doisprezece ani, ba treisprezece, și m-am făcut cu totul mamă.
Romanul urmărește ce rămâne din copila aceasta făcută parcă din prea multă candoare și dârzenie, care nu dă niciun moment înapoi, mergând tot înainte până când viața o izbește, la șaisprezece ani, nu de un zid, ci de realitate. Cu o dureroasă exactitate, Ioana Nicolaie redă acel ceva care se rotunjește în candoarea dorințelor Arseniei și care se sfârșește în momentul în care aceasta înțelege, chiar înainte de treapta a doua, că toate acestea nu ar putea dispărea, așa cum crezuse până atunci.
Cu un realism dur, în care tristețea se adună tot mai dens, cu o extraordinară capacitate de a surprinde privirea candidă a unei fetițe și viața dinăuntrul și din jurul ei, Tot înainte e documentul cutremurător al ultimilor ani ai comunismului românesc și, în egală măsură, un poem închinat inocenței.
Roman psihologic, empatic şi bine dozat la nivelul emoţiei, desfăşurat într-un decor mitic şi în timpul cât se poate de realist al unui orăşel din Nord, cartea este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieţi, visuri şi destine.
„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutăţile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi ştiu că tăietura făcută în scoarţa copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Şi creşte.“ — Ioana Nicolaie
Rodica Uifălean, Biblioteca Județeană ”Octavian Goga” Cluj
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
