Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea traducătorului [AUDIO]

Ce mai citim: Recomandarea traducătorului [AUDIO]

Iată o nouă recomandare de lectură din partea traducătorilor editurii clujene Casa Cărții de Știință.

Articol editat de cristina.rusu, 11 iunie 2023, 06:00 / actualizat: 11 iunie 2023, 10:32

Iată o nouă recomandare de lectură din partea traducătorilor editurii clujene Casa Cărții de Știință.

Traducătoarea de limbă neerlandeză Irina Kappelhof-Costea ne recomandă romanul ”Aleksandra”, de Lisa Weeda.

Cartea despre care aș vrea să vă povestesc astăzi se cheamă Aleksandra, de Lisa Weeda, apărută în mai anul acesta la editura Casa Cărții de Știință, cu generosul sprijin al fundației Letterenfonds. Este romanul de debut al Lisei Weeda, o autoare de origine neerlandeză cu rădăcini ucrainene. Nimic din această carte nu are însă nesiguranțele pe care le-ai putea aștepta de la un debut. Autoarea construiește o adevărată epopee pornind de la istoria familiei ei originare din Donbas și urmărind în mod special parcursul bunicii ei, Aleksandra, care a fost deportată în Germania ca forță de muncă în Al Doilea Război Mondial și a sfârșit în Țările de Jos.

După cum vă puteți imagina, apariția romanului cu doar patru luni înainte de izbucnirea masivă a războiului din Ucraina (spun masivă deoarece în carte războiul surd din Donbas din perioada 2014-2021 apare în prim-plan) a contribuit la popularitatea ei – traducerea în română este cea de a opta apărută în răstimp de un an jumătate. La valul de curiozitate și interes geopolitic se adaugă însă o recunoaștere critică substanțială: în țara ei, Aleksandra a fost pe lista scurtă pentru premiul Libris în 2021 și a luat premiul De bronzen uil pentru cel mai bun debut în 2022, iar recenziile din presa literară internațională sunt entuziaste.

Romanul folosește ca mijloc narativ călătoria personajului Lisa, un eu ficțional, către Ucraina bunicii ei pentru a duce înapoi un șervet pe care este brodată viața familiei Temnikov. Gestul este menit să pună capăt rătăcirii sufletului unui unchi dispărut în conflict, rămas „la mijloc” între viață și moarte. La intrarea în republica separatistă Luhansk, însă, o explozie o trimite pe povestitoare însăși „la mijloc”, într-un spațiu liminal dintre lumea viilor și cea a morților. De aici, firele narațiunii se împletesc la fel ca liniile brodate pe șervet cu roșu și negru – evenimentele secolului XX, colectivizarea, Holodomorul – cum se numește foametea genocidală abătută de Stalin asupra ucrainenilor – deportările înspre Germania sau Siberia, în funcție de cine le ordonase, cimitirele kaghebiste, relațiile de familie între cei din Vest și cei din Est, atât la scara Europei, cât și la scara Ucrainei înseși: ca într-un vis febril ni se dezvăluie istoria mare văzută prin urzeala istoriei mici.

Combinația dintre realismul magic care leagă ițele poveștii și realismul frust, poate chiar crud cu care sunt relatate episoadele creează o structură literară interesantă, în care sofisticarea este echilibrată de o onestitate și sensibilitate care fac lectura foarte accesibilă. Acest „la mijloc” pe care l-am menționat se dovedește a fi una dintre temele principale ale cărții, a fi la mijloc geografic, politic, mereu nici viu în sensul de răspunzător pentru propriul destin, nici mort în sensul de lipsit de conștiință. Aș spune că această temă are potențialul de a rezona în mod deosebit cu cititorul român, la fel ca și poveștile întru totul comparabile ale propriilor noștri bunici. V-aș lăsa, ca amuse-bouche, un fragment micuț care sper să vă facă să poftiți la meniul cu multe feluri pe care vi-l propune Aleksandra:

La primărie, în centrul Voroșilovhradului, întrebam uneori dacă au vești despre fetele deportate, dacă au auzit ceva. Nimeni nu știa nimic. Pereții primăriei erau plini de notițe scrise de părinți care-și pierduseră copiii și de copii care-și pierduseră părinții, sau frații ori surorile. Scriau anunțuri fără cap și coadă însoțite de câte o poză, pe care le agățau cu o pioneză pe un avizier foarte mare. „Tatiana, dacă te întorci vreodată, m-am mutat o stradă mai încolo, blocul șase, apartamentul cinci. Te aștept, mama ta, Mariia.” Nu mă lăsa inima să pun anunț acolo, mi se părea o condamnare la moarte. Anna a făcut-o totuși. A scris un mesaj cu ton oficial, de parcă ar fi scris o telegramă: „O căutăm pe fiica noastră, Aleksandra. Pe 18 noiembrie 1942 a fost urcată într-un tren de transport spre Germania. Urma să lucreze acolo în fabrică. Verișoarele ei, Niușa și Dușa, au plecat cu același tren. Nu știm unde au sfârșit. Dacă aveți informații, locuim pe Wozkalnaia 2 în Stanița. Anna Temnikova și Nikolai Temnikov.” Ne uitam cum hârtiuța de la avizier își schimbă culoarea pe lună ce trece. Uneori dispărea sub alt anunț, iar eu mutam hârtia care o acoperea pe a noastră. În primăvara lui 1949 a dispărut avizierul pe de-a-ntregul, ca și cum totul s-ar fi sfârșit, totul ar fi fost din nou în ordine.