Ce mai citim: recomandarea traducătorului: Fawzia Zouari, Trupul mamei mele
În virtutea dorinței de întoarcere la origini, ca indice al unei crize în perceperea și transmiterea moștenirii familiale, putem vorbi de un roman de filiație care este, totodată, o poveste de doliu și de celebrare. E, deopotrivă, o încercare de reapropriere, o anchetă asupra punctelor de ancorare în comunitatea familială și o chestionare de alt ordin, existențial, favorizată de o rețea de ecouri care trimit la un spațiu interior, mereu ascuns și reținut. Interioritatea, ne spune autoarea prin vocea mamei, tributare prin apartenență unei lumi din afara modernității, nu se poate povesti: poți vorbi despre orice subiect, dar nu și despre intimitate.
Și totuși, în paginile acestui roman, asistăm la o veritabilă explozie a tabuurilor, la transgresarea asumată a mai multor „păcate”, după cum le califică scriitoarea însăși în diverse interviuri. Un prim „păcat” ar fi însăși scriitura, pentru că, în tradiția coranică, a scrie, a îndrăzni să povestești echivalează cu a pretinde să concurezi cu Allah, cu Scriitura Sfântă. Apoi, asemenea unui „hoț de taine”, ea îndrăznește să-și povestească propria mamă în limba franceză, limba Necredincioșilor, și, în ultimă instanță, dezvăluie sau, mai bine spus, „dezvelește” trupul acesteia.
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 4 septembrie 2022, 00:00 / actualizat: 4 septembrie 2022, 10:48
În acest sens, merită subliniat faptul că marile articulații ale cărții prezintă o metamorfoză inversă a trupului mamei, care nu ține cont neapărat de cronologia evenimentelor: prima parte surprinde ultimul act al existenței sale, insistând asupra descrierii fruste a trupului dezgolit, inert, secerat de boală. A doua parte reconstituie „basmul” ei, adică genealogia legendară a familiei, iar ultima, „Exilul mamei mele”, surprinde ipostaza trupului decăzut, captiv al bolii și al surghiunului impus de copii odată cu stabilirea ei în capitala tunisiană.
Hiperbola, o figură dominantă a romanului, conferă și specificitatea microcosmosului imaginat de Fawzia Zouari. În partea a doua a cărții, care constituie, de fapt, partitura mamei, lumea satului tunisian capătă dimensiuni hiperbolice care introduc cititorul într-un univers foarte similar cu cel al basmului. Scriitoarea punctează de altfel narațiunea cu formule specifice precum „Astfel povesti Yamna” sau „Astfel povesti Yamna cui i se cuvine”. Apoi, credințele mamei se înscriu în aceeași logică a miraculosului: imaginarul ei e populat de personaje fabuloase precum djinnii, vrăjitoarele și sfinții protectori; ea însăși practică ritualuri magice în toiul nopții pentru a câștiga bunăvoința forțelor nevăzute. În note paroxistice sunt surprinse și rivalitățile dintre personaje. Foarte interesantă este și relația duală a protagonistei cu cohortele cerești: acești sfinți ocrotitori, specifici tradiției islamice din Maghreb, care sunt fie preamăriți atunci când îndeplinesc vrerea Yamnei, fie trași la răspundere, insultați, tratați ca niște trădători atunci când nu-și fac „datoria” față de odrasla lor devotată. Vedem astfel că valorile care guvernează lumea protagonistei nu mai coincid cu cele consacrate într-un context iudeo-creștin: bine/rău, normal/monstruos, pur/impur și așa mai departe. Hiperbola se regăsește și în construcția secvențelor narative: sâmburii de poveste pornesc întotdeauna de la o metaforă, care prin metamorfoză, dă naștere unor povești halucinante, care amintesc de O mie și una de nopți.
Cartea este tributară tradiției occidentale prin structurarea tripartită, dar modul în care se interpretează evenimentele, universul, oniricul și limba e fără doar și poate de factură orientală. Aș spune că scriitoarea dezvăluie lumea și trupul întrebuințând modelul arabescului: literele reprezentând semnele, liniile redând meandrele trăirii, iar elementele vegetale reînviind peisajele copilăriei naratoarei, dar mai cu seamă ale mamei.
Înregistrând cu tenacitate gesturile, gusturile, miresmele, aspirațiile, inflexiunile vocii materne, chiar și tăcerile ei, romanul Fawziei Zouari se conturează ca un veritabil testimoniu al unui univers ancestral care riscă să dispară altminteri. O mărturie care nici nu acuză, nici nu disculpă, ci invită la reconcilierea a două limbi – cea franceză, cu rigorile sale gramaticale și lexicale; cea arabă, emanație a cântului coranic.
Alexandra Ionel, traducătoare de limba franceză
Coperta cărții este semnată de ilustratoarea Ágnes Keszeg
Rubrică realizată în colaborare cu Editura Casa Cărții de Știință
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
