Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Traducătorul Georg Aescht: În ciuda socialismului, în anii 70 Clujul universitar era un fenomen [AUDIO]

Traducătorul Georg Aescht: În ciuda socialismului, în anii 70 Clujul universitar era un fenomen [AUDIO]

Cariera de traducător a început-o tot la Cluj, la Editura Dacia, care în acea perioadă avea şi secţie în limba germană. În acea perioadă a și colaborat la întocmirea de manuale de limba și literatura germană.
În prezent locuieşte la Bonn şi traduce în limba germană scriitori români: Norman Manea, Gellu Naum, Mihail Sebastian, Filip Florian, Gabriela Adameşteanu. A povestit despre atmosfera din Clujul studenţiei şi tinereţii sale cu Doina Borgovan. O evocare plină de căldură, umor și duioșie.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 20 februarie 2022, 06:00 / actualizat: 20 februarie 2022, 12:12

Georg Aescht: Clujul universitar era un fenomen la care nici nu mă aşteptasem. Plecând din Codlea, un copil de muncitor – sas pe deasupra -, m-am dus ca în străinătate, ştiind însă de renumele universităţii, a filologiei, a germanisticii în speţă. Dar m-am dus oarecum pe nepusă masă, nepregătit şi cu cine ştie câte speranţe. Acolo într-adevăr oamenii – profesorii, colegii, dar şi oraşul – m-au primit în aşa fel încât niciodată nu m-am simţit străin în Cluj. La germanistică am beneficiat de dăscălia magistrală a lui Michael Markel şi a lui Peter Motzan, care ulterior mi-au devenit prieteni; deci este o gratitudine amestecată cu amiciţie, cu iubire, care m-a condus prin toată viaţa şi care m-a format, m-a disciplinat în ale muncii, m-a instruit în ale literaturii şi limbii germane. Au fost şi profesori de lingvistică: îmi amintesc de Elena Viorel, care mi-a fost de mare ajutor. Formaţia adusă din liceu la Cluj şi-a găsit aici o continuitate care în vremea socialismului nu era de la sine înţeleasă.
Apoi, după absolvire, am avut marele noroc să fiu repartizat la Cluj, când tocmai în promoţia respectivă se scoseseră două posturi. Mai întâi am fost la o şcoală din Mănăştur. Norocul a făcut ca, tocmai în vara aceea, profesoara de germană de la liceul Coşbuc plecase în Germania şi era nevoie de un alt profesor. Nu doar că am nimerit profesor la Cluj – şi încă la liceu -, dar am nimerit şi la o secţie germană. Era o secţie mică, unde toţi îi cunoşteau pe toţi, inclusiv părinţii copiilor, ceea ce însemna că găsisem iarăşi o familie. De aceea nu am resimţit niciun fel de înstrăinare. Ruptura dramatică a fost când am hotărât să înaintăm actele.

Doina Borgovan: De ce aţi luat această hotărâre?

Georg Aescht: În 1976, când m-am căsătorit, eu am susţinut sus şi tare că „noi de aici nu plecăm; noi avem treabă, avem de făcut şcoală, avem de făcut cultură germană”. Dar se înrăutăţea situaţia economică şi socială; şi se dăduse zvon în ţară, iar noi, germanii din România, ne dădeam seama că într-o bună vreme va trebui să plecăm cu toţii. Nu ştiam pe vremea aceea că exista într-adevăr o cooperare germano-română în materie de vânzare a germanilor din România, dar se vedea că pleacă toţi, care cum poate.

Doina Borgovan: Cum ați procedat cu actele? Unde le-ați depus, la București la Ambasadă?

Georg Aescht: Actele le-am depus la Cluj, la Paşapoarte; ceea ce iarăşi a fost un noroc, pentru că nu stăteam la cozile din Braşov, Sibiu sau Timişoara, iar la Cluj erau puţini care depuneau astfel de acte. Ca atare aveam şi acces lună de lună la şeful Paşapoartelor în audienţă, unde puteam întreba cum mai stau lucrurile. Socrii mei plecaseră cu un an înainte. Soţia, fiind şi ea dăscăliţă la Turda şi făcând naveta – tot săsoaică din Mediaş – era demult convinsă să plecăm, dar eu am tot tărăgănat. Am fost, bineînţeles, destituiţi amândoi şi am şomat aproape un an de zile. Că nu vom ajunge dascăli în Germania, asta era clar (pe vremea aceea piaţa era ca şi închisă).

Doina Borgovan: Ce aţi făcut când aţi ajuns în Germania?

Georg Aescht: După două luni de zile, am aplicat la o tipografie care căuta corector. Timp de şapte ani am lucrat ca şi corector în patru limbi. Am dus-o greu: citeam liste de preţuri cu zilele, le verificam pentru corectură. Soţia şi-a schimbat total meseria, devenind secretară şi contabilă. După şapte ani, am avut noroc să se elibereze un post la o fundaţie care se ocupă de cultura germană în estul Europei (vestigiile culturale în Germania sunt încă ocrotite prin lege). Am început să lucrez ca redactor la o revistă, care pe vremea aceea se publica odată la 10 zile. Am lucrat în domeniul meu: am avut de-a face mult cu literatura şi în general cu cultura, am învăţat foarte mult în ce priveşte istoria acelor meleaguri. Cu traducerile şi cu cultura română a fost mai greu să redemarez în Germania, eram o coală nescrisă pentru cei de acolo. Din fericire un prieten al unei verişoare de-a mele, care era la o editură austriacă, m-a sunat şi m-a întrebat într-o zi dacă îl cunosc pe Gellu Naum. El şi cu un prieten fuseseră la Paris; şi, scormonind prin vechi reviste suprarealiste, au dat de numele acesta, iar bibliotecarul le-a spus că mai trăieşte la Bucureşti. Acest prieten l-a vizitat: nu la Bucureşti, ci la Comana, întorcându-se cu două cărţi pe care le voia traduse. M-am gândit mai întâi la Oskar Pastior, care mi-a spus însă că el proză nu traduce (era vorba de romanul Zenobia). L-am întrebat pe Werner Zöllner, care însă se ţinea cu dinţii şi cu ghearele de Dinescu. El m-a întrebat: „De ce nu traduci tu? Că doar l-ai tradus şi pe Oscar Wilde (făcusem asta pe vremea când stăteam în Cluj), ai tradus pe Agârbiceanu.” Așa am început să traduc literatură română în Germania.

Doina Borgovan: L-aţi cunoscut pe Gellu Naum?

Georg Aescht: Sigur. După ce a ieşit cartea în Austria, am fost invitaţi la Viena şi l-am cunoscut în Gara de Vest de acolo. Mai târziu l-am vizitat la Bucureşti, iar când el a primit burse la Berlin, am avut împreună călătorii de lectură prin Germania.

Doina Borgovan: Agârbiceanu fusese primul autor pe care l-aţi tradus în limba germană?

Georg Aescht: Nu. Ne-am împrietenit prin dascălul meu, Peter Motzan, cu Franz Hodjak, care pe vremea aceea era lector la secţia germană a editurii Dacia. Editura avea pe atunci secţie în română, maghiară şi germană (de fapt un singur om, care scotea pe an şase sau zece cărţi). El primise tocmai o carte care trebuia tradusă, de unul, Dumitru Ghişe, care îşi zicea filosof (era în primul rând funcţionar de partid la Bucureşti). În anii ’70 el scosese o carte, Existenţialismul francez şi problemele eticii, care trebuia tradusă. Cu el am început. După aceea am lucrat, împreună cu un prieten, la o carte a lui Adrian Marino. Agârbiceanu s-a ivit prin profesorul Mircea Zaciu, care făcuse o antologie cu povestiri. Agârbiceanu a fost punctul culminant al carierei mele de traducător la Cluj.

Doina Borgovan: Vă doreaţi să fiţi traducător?

Georg Aescht: În primul rând am fost dascăl, cu tragere de inimă şi cu mult drag. Eram singurul dascăl de limbă şi literatură germană, ca atare făceam ce voiam. În anii târzii – deci ’70 – m-am apucat, împreună cu Michael Markel şi Peter Motzan, să refacem manualele. Niciodată în dăscălie nu am făcut ceva împotriva voinţei mele: în toată mizeria socialistă, eu eram craiul literaturii germane din Cluj. (râde)

Doina Borgovan: La Echinox cum a început?

Georg Aescht: Am început când eram eu în anul I, iar redactor la Echinox era Werner Zöllner, care era în anul III deja. După anul IV el s-a repartizat la Bucureşti şi am preluat eu pagina germană. Am făcut şi ceva treabă frumoasă, însă pe vremea aceea deja se simţea îngheţul, resimţit şi mai abitir între scriitorii germani. În 1975 au fost arestaţi patru din ei: bănăţeni, prieteni de-ai noştri, din aşa-numitul Grup de Acţiune Banat, care a fost tolerat o vreme de Securitate, dar după aceea i-au înhăţat. De atunci am procedat foarte circumspect. Mai ales Peter Motzan, care din partea catedrei era responsabil pentru pagina germană, dar şi profesorul Zaciu, care din partea Rectoratului şi a Senatului Universităţii era responsabil pentru tot Echinoxul, au devenit foarte prudenţi. Securiştii se jucau cu noi, asta e clar. Din câte ştim în ziua de astăzi, nu au avut niciodată intenţia să ne lovească, dar ne-au ţinut în priză.

Doina Borgovan: Vă mai amintiţi ce subiecte abordaţi în Echinox?

Georg Aescht: Prietenii mei români erau tare filosofi cu toţii. Se scriau eseuri de pagini întregi, începând cu Hegel şi până la Fănuş Neagu! Fiecare, cu o pretenţie de a reinventa, dacă nu lumea, cel puţin literatura şi filosofia. Noi, cei de la pagina germană, ne ocupam de literatura germană din România. Cenzura nu ştia nemţeşte; omul acela care trebuia să aibă grijă să fie toate bune şi frumoase din punct de vedere ideologic, un anume Vasile Sav, era nevoit să ne aducă pe noi să-i traducem pagina întreagă. Făceam asta într-o după-masă în care fumam ca şerpii amândoi şi îi traduceam cum puteam mai bine.

Doina Borgovan: Vă propun să ne gândim la Clujul studenţiei dumneavoastră şi să-l asociem: cu imagini, gusturi, mirosuri, sunete.

Georg Aescht: Prima e ziua morţilor: în faţa universităţii şi până la cimitir, un covor de crizanteme. Mirosul lor este specific. După aceea urletul maşinilor de raliu, pentru că pe atunci se mai organiza an de an un raliu de toamnă pe Feleac în sus. Cu o săptămână înainte roiau maşinile acestea. Apoi e fumăraia şi cafeaua din Arizona, dar şi mâncărurile – pentru noi inaccesibile – de la Metropole sau de la Continental; vărzăria şi fasoleria, pateurile de la Katona, care erau cu adevărat deosebite, dar şi piureul de castane. Era şi mizeria din cămin, care este inubliabilă. (râde)

Doina Borgovan: Vă consideraţi un norocos?

Georg Aescht: Un mare norocos, privilegiat de soartă.

Interviul realizat în 2019, la Festivalul de Literatură şi Traduceri de la Iaşi.
Poate fi ascultat aici: