Ascultă Radio România Cluj Live

Ce mai citim: Toți copiii librăresei, de Veronica D. Niculescu

toti copiii libraresei

Ce mai citim: Toți copiii librăresei, de Veronica D. Niculescu
Foto: Veronica Niculescu

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 8 martie 2020, 06:00 / actualizat: 8 martie 2020, 11:46

Romanul ”Toți copiii librăresei” de Veronica D. Niculescu a apărut la Editura Polirom, în colecția Ego Proza.

Situat în vara anului 1983 în Pitești, romanul este o frescă foarte detaliată a vieții de dinainte de 1989. Un tablou compus cu forță, sensibilitate și cu mare atenție la detalii. Despre cozi la carne, rafturi goale, copilăria în spatele blocului, dar și despre aberanta politică pronatalistă a regimului comunist, care a condamnat la moarte mii de femei.  Vremuri crunte, despre care Veronica D. Niculescu vorbește pe un ton plin de umanitate și compasiune, căutând viața de zi cu zi pe care o recompune într-un mod fermecător. O carte plină de autenticitate și emoție.

O lectură pasionantă pentru cei care au trăit acele vremuri și deopotrivă interesantă pentru mai tinerii cititori, care au acum la dispoziție un document valoros despre copilăria și tinerețea părinților lor.

Am întrebat-o pe Veronica D. Niculescu cum a ajuns să scrie romanul ”Toți copiii librăresei”.

Niciodată nu e o inspirație chiar de moment la o carte atât de mare, care îți solicită foarte mult timp și la care chiar am scris mult, adică din mai anul trecut și până în octombrie. Dar ideea a venit cu mult timp în urmă. De fapt, e greu de zis așa, pentru că sunt niște sâmburi de idei. Cum să scriu povestea da, ideea mi-a venit anul acesta în mai, însă în 2010-2011 scriam la ”Roșu, roșu, catifea” un volum de povestiri care se desfășoară tot în anii ’80.

Sunt acolo copii, părinți, bunici, bătrâni, câini, pisici, totul se întâmplă în lumea aceea în anii ’80. Povești care au ca subiecte evenimente simple, infime. Am căutat să nu fie ceva spectaculos, ci scene din viața de zi cu zi care atunci păreau foarte firești, iar acum par ciudate datorită timpului care a trecut.

Ei, atunci, după ce am terminat de scris ”Roșu, roșu, catifea” într-o anumită inerție bizară, îmi venea să mai scriu din timpurile acelea. Evident, nu voiam să mai fac o carte la fel. Și asta s-a întâmplat de-a lungul celor 8 ani scurși de când a apărut ”Roșu, roșu, catifea” până am început să scriu romanul despre care vorbim acum, ”Toți copiii librăresei”.

S-au tot adunat alte texte, cu copii, le puneam deoparte, știam că nu mai fac încă un volum de proză scurtă la fel. Știam că vreau altceva, știam că vreau roman. Dar ce era cu toate aceste texte care se adunau? Ele au fost sâmburii romanului, pentru care am avut nevoie de o idee centrală, iar povestea librăresei mi-a apărut în minte anul trecut.

 

DB: Citind cartea au fost impresionată de cantitatea uriașă de informații pe care le introduceți în roman, de precizia elementelor care conturează așa de bine epoca pe care o descrieți. Și mă gândeam că cei care n-au trăit acele vremuri au în acest roman un element foarte prețios, cu ajutorul căruia să înțeleagă mai bine cum a fost înainte de 1989. Când de mult timp v-a luat documentarea pentru ”Toți copiii librăresei”?

VDN: În primul rând, povestea a fost scrisă cu foarte mare poftă, de aici detaliul și pasul foarte mic. Am scris cu poftă fără să mă opresc nici o singură zi. Zi de zi, de dimineață până seara am trăit în lumea de acolo. Pe lângă toată documentarea pe care am făcut-o, m-am bazat foarte mult pe experiența personală. Eu sunt mai mică decât personajul din povestea mea (n.r. – Silvia Albu, protagonista cărții, are 23 de ani), dar nu cu foarte mulți ani. La momentul când se desfășoară povestea librăresei eu eram o adolescentă. La Revoluție aveam 21 de ani, așa că am știut ce ți se întâmplă când ai 18 sau 19 ani și e posibil să te îndrăgostești în vremurile acelea. Asta am vrut să fac cu librăreasa.

Pe lângă experiența mea, a prietenelor, întâmplări de care știam în adolescența și în tinereața mea, știam ce pățește o femeie dacă i se întâmplă acea nenorocire, adică o sarcină nedorită, o situație care de multe ori ducea la moarte. Vedeam în cartier înmormântări de fete despre care se vorbea în șoaptă, dar știai clar, și copil fiind, ce s-a întâmplat: s-a sinucis sau a murit în urma unui avort ilegal.

Dar nu e vorba doar despre lucrurile astea urâte în carte. Este și atmosfera frumoasă dintr-un cartier destul de verde, pentru care m-am documentat foarte mult.

Există acum arhive impresionante, texte, imagini, înregistrări video. Am citit și am recitit texte despre defilările de atunci, despre prețurile produselor în magazine, despre ce se întâmplă cu o naștere prematură, ce se întâmpla în acea vreme cu un copil născut prematur. Am ascultat la nesfârșit muzica acelei perioade. Iar acum cititorii cărții îmi scriu foarte mulți că asta le-a rămas în minte, i-am făcut să asculte iar Angela Similea. Mi-e rușine! (râde) Îi rog să mă ierte! E frumos ce se întâmplă (râde).

Calendarul anului 1983 mi-a fost cel mai bun prieten, pentru că am urmărit pe zile ce se întâmplă. Întreaga poveste se derulează de-a lungul unei veri și atât. Și atunci a contat foarte mult ce se întâmplă acolo în jurul lui 23 august.

 

DB: Spuneți că ați colaborat foarte mult cu mama dumneavoastră la scrierea acestei cărți, că v-a ajutat cu amintiri personale din acea perioadă.

VDN: Eu așa-mi amintesc anii aceia ca pe o perioadă în care eram foarte apropiată de Mama. Mama stătea acasă, părinții mei, evident, nu sunt părinții Silviei din carte, nu au lucrat la Petrochimie ca părinții ei (râde), e o poveste imaginară, dar bazată pe experiențe reale, pentru că se întâmplă în Piteștiul meu natal. Stăteam foarte mult cu Mama acasă și de asta pe ea am putut să o întreb: mai știi cât costa carnea de vită? Se mai găsea? Iar ea imediat se lansa și își amintea niște lucruri pe care credeam că le-am uitat. De exemplu, ea și-a amintit că carnea de vită se vindea în pachețele de 250 de grame.

Am citit foarte mult pentru câteva rânduri strecurate în roman. De exemplu, m-am documentat despre atelierele meșteșugărești. Cum făceai să ai o ceasornicărie? Ce era cu fata care remaia ciorapi? Că ei nu lucrau în sistemul de stat, dar nici particulari nu erau. M-am documentat îndelung și am descoperit astfel lucruri de care habar nu aveam.

 

DB: Da. Și astfel, punându-le într-o carte, ele vor rămâne. De exemplu, am căutat în dicționat cuvântul ”florar”. Uitasem ce înseamnă. Dar nu l-am găsit în dexonline, ci în vechiul meu dicționar de elev, DREV.

VDN: Da, la echere și linii. În lumea echerelor, o linie e dreaptă, iar alta e plină de unghiuri și curbe. Mă întrebau la lansare de unde mi-am amintit de radierele parfumate chinezești. Păi cum să le uit, când eram înnebuniți după ele!! (râde)

De asta spun, e și multă frumusețe în lumea aia despre care se spune că e cenușie. Copiii aveau destul lucruri de care să se bucure. Copilăria e frumoasă în orice vremuri și orice timpuri. Dar acum privind în urmă cu ochii de adult, eu asta am vrut să fac: să scriu despre lucruri grave, finalul este grav în fond, e deschis, dar e grav. Însă am presărat totul cu scene de viață așa cum era ea atunci. Pentru că riscăm să punem totul în aceeași oală, cenușie, cenușie, cenușie, să-i punem un capac pe care să scriem ”Comunism” și atât.

De fapt, este o poveste de viață așa cum am trăit mulți dintre noi. M-a interesat să mă duc la acest nivel uman, interior.

 

DB: Aveți acest dar fantastic de a face din banal povești spectaculoase și asta admir la dumneavoastră.

VDN: Cred că e spectaculoasă viața pur și simplu. Eu, venită din presă, de la un cotidian local unde se căuta senzaționalul, mi se părea atunci când scriam primele povestiri, că trebuie să scriu despre ”ceva interesant”. Acel ”ceva interesant” îl percepeam într-un fel atunci, acum văd lucrurile altfel. Tind spre acel ”nimic” care e foarte important. Știți că se spune că viața se petrece atunci când stai la fereastra trenului și te uiți și ai impresia că nimic nu se întâmplă.

 

DB: Una dintre scenele care mi-au rămas din ”Toți copiii librăresei” este cea în care Silvia, librăreasa, stă pe balcon și își ascultă ticăitul ceasului de mână. Era un fel de tihnă în acele vremuri, pe care acum n-o mai avem.

VDN: Da. Sau o avem dacă ne străduim foarte mult pentru ea. Nu știu dacă asta se întâmplă din cauză că atunci eram copii și timpul curge altfel pentru copii și pentru adulți. Tihna e posibilă și acum. Poate e o ușoară pledoarie pentru liniște, pentru opritul din goană, în toate cărțile mele din ultima vreme. În ”Simfonia animalieră” și în ”Hibernalia” este sigur o pledoarie pentru ascultatul ticăitului din noi.

 

DB: Nota dumneavoastră de la finalul cărții se numește ”Crunte vremuri minunate”. Cred că este un titlu care sintetizează modul în care ne raportăm la acea perioadă. Suntem oarecum obsedați de viața noastră de dinainte de Revoluție.

VDN: Acesta a fost unul dintre cele trei posibile titluri ale cărții. Da, este o definiție un pic amuzantă a acelor vremuri. Ni se spunea că trăim într-o lume minunată, în Epoca de Aur, însă de fapt era cruntă, dar își păstrează și acel atribut, ”minunate”. La nivelul nostru, nu al epocii.

 

DB: da, pentru că oamenii stăteau la cozi, în frig, nu aveau ce mânca și totuși, nimeni nu-i putea opri să se îndrăgostească, sau să iubească.

VDN: Da, și din iubire putea apărea pericolul. Și erau toți conștienți de asta. Exact asta e, minunate stă mereu lângă crunte.  

 

DB: Practicați două meserii, traducător și scriitor, care presupun foarte multă singurătate. Cum compesanți?

VDN: Sunt momentele astea foarte bune în care îți asculți ticăitul (râde). Îmi fac foarte bine perioadele în care pot să stau eu cu mine. E adevărat că poate fi un exces la un moment dat, mai ales când traduci. Când stai luni de zile într-o singură carte care nu e a ta. Asculți ticăitul altcuiva și-l auzi tot pe el, nu pe tine. Poate fi frustrant atunci când cartea nu-ți place. Poate fi minunat atunci când cartea ți se potrivește. Cert e că în ultimul an nu am mai tradus, am reușit să stau doar și să scriu.

În prima lună în care scriam la ”Toți copiii librăresei” țineam un atelier de scriere creativă pentru copii. De curând mi-am amintit asta. S-ar putea să mă fi influențat când am construit lumea librăresei, ea fiind o femei fără copii. E una din temele importante ale cărții. De fapt, un motor foarte important. Cum trăiește o femeie care nu are copii și care chiar ascunde o dramă, într-o lume în care trăiește inconjurată de copii. Îmi place să scriu povestiri în care apar copii, îmi place să și citesc cărți pentru copii, îmi plac și povestirile lui Cehov despre copii.

 

DB: Ați scris chiar și un poem pentru copii pe care l-ați introdus în ”Toți copiii librăresei”.

VDN: Da, asta fac de multe ori în cărți, pun carte în carte, personajele mele scriu adesea la rândul lor cărți. Da, am introdus o povestioară în versuri pentru copii, am atribuit-o unei autoare RDG-iste, Minodora Pfeiffer. Mulți cititori mi-au spus că au căutat-o pe Google.

Am un dosar cu asemenea povestioare în versuri. Le scriu din când în când, nu știu pentru cine, n-am curaj să le public, și din când în când le vine vremea să apară în altă carte. Aici se potrivea foarte bine tematic, e un păianjen care o tot atrage pe gărgăriță. Și ceasornicarul de care se îndrăgostește librăreasa pare că tot astfel o ademenește pe Silvia. Dar să nu povestim mai departe ce se întâmplă în carte. (râde)

 

DB: Pentru că această discuție are lor în 3 martie, de Ziua Internațională a Scriitorilor, vă urez la mulți ani! Și sper să mai auzim și despre alte isprăvi minunate ale Veronicăi Niculescu.

VDN: Mulțumesc și eu. Le urez cititorilor și ascultătorilor lecturi plăcute!

 

Veronica Niculescu

 

Veronica D. Niculescu (n. 1968, Pitești). Este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie și Roșu, roșu, catifea (Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași), cărțile-pereche Simfonia animalieră (Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia, romanele Spre văi de jad și sălbăție (Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT 2017) și O vară cu Isidor, cartea pentru copii Harap Alb 2.0 și antologia de proză scurtă Floribunda. A scris în colaborare cu Emil Brumaru Basmul Prințesei Repede-Repede și Cad castane din castani (nominalizare la Premiile Observator cultural).

A tradus zeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții.

A primit Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Tîrgul de carte Gaudeamus 2016 și Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

 

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebooktwitter și instagram.

 

Apreciază:

Etichete:
Ce mai citim: Recomandarea editorului: Omulețul din perete
Ce mai citim? duminică, 4 februarie 2024, 00:00

Ce mai citim: Recomandarea editorului: Omulețul din perete

Mă bucur tare mult să revin la Radio Cluj cu încă o recomandare n’autor. Mi-am propus ca astăzi să vă povestesc puțin despre un titlu...

Ce mai citim: Recomandarea editorului: Omulețul din perete
Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului
Ce mai citim? duminică, 28 ianuarie 2024, 00:00

Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Nu te găsesc pe nicăieri, publicată în 2021 la Editura Publica e cartea autobiografică a autoarei Laura Ionescu, care și-a descoperit pasiunea...

Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului
Ce mai citim. Recomandarea traducătorului
Ce mai citim? duminică, 21 ianuarie 2024, 06:00

Ce mai citim. Recomandarea traducătorului

”Tăcerea zeilor”, de Yahia Belaskri, Casa Cărții de Știință, 2023, traducere din limba franceză și note de Alexandra Ionel Născut la...

Ce mai citim. Recomandarea traducătorului
Ce mai citim: Un roman despre identitate, apartenență și adaptare
Ce mai citim? duminică, 14 ianuarie 2024, 00:00

Ce mai citim: Un roman despre identitate, apartenență și adaptare

Am vizitat pentru prima dată Serbia și Bosnia în vara anului 2021 și întrebarea care mi s-a învârtit prin minte multă vreme a fost legată de...

Ce mai citim: Un roman despre identitate, apartenență și adaptare
Ce mai citim? duminică, 24 decembrie 2023, 06:00

Ce mai citim: Recomandarea librarului [AUDIO]

”Maniunea”, Narine Abgarian, editura Frontiera, 2023, traducere în limba română de Anca Irina Ionescu Când am aflat că Editura Frontiera a...

Ce mai citim: Recomandarea librarului [AUDIO]
Ce mai citim? duminică, 17 decembrie 2023, 00:00

Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Romanul lui Cătălin Pavel, Toate greșelile care se pot face, apărut la editura Humanitas, în anul 2022, este o carte despre erorile,...

Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului
Ce mai citim? duminică, 10 decembrie 2023, 06:00

Ce mai citim: Recomandarea editorului – ”Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”

Vă recomand astăzi o carte publicată recent în colecția n’autor ficțiune, ”Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”, cel de-al...

Ce mai citim: Recomandarea editorului – ”Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”
Ce mai citim? duminică, 3 decembrie 2023, 00:00

Ce mai citim: Recomandarea traducătorului – ”Dă noaptea deoparte” [AUDIO]

A apărut în această toamnă la editura Casa Cărții de Știință traducerea romanului câștigător al premiului Celor Cinci Continente ale...

Ce mai citim: Recomandarea traducătorului – ”Dă noaptea deoparte” [AUDIO]