Istoria secretă a pepenelui roşu
Articol editat de cristina.rusu, 16 iulie 2019, 12:00 / actualizat: 22 iulie 2019, 9:01
Vara nici nu e vară dacă nu implică şi un pepene dulce, plin de savoare. Oamenii cultivă acest fruct de mai bine de 5.000 de ani, dar iniţial nu era preferat de fel pentru gustul său.
Să guşti un pepene înseamnă să afli ce doar îngerii mănâncă, spunea scriitorul Mark Twain. Cu toate acestea, îngerii ar fi strâmbat probabil din nas dacă ar fi încercat pepenele în forma sa originală: căci mai demult, pepenele era un fruct amar, cu o coajă tare şi un miez alb-gălbui.
Oamenii de ştiinţă sunt de părere că fructul s-a răspândit din Africa înainte de a se cultiva în ţările mediteraneene şi mai apoi în restul Europei. Dar aici consensul ajunge la o limită: din care parte a Africii provine deliciosul fruct? Originea pepenelui acoperă pe hartă întregul continent. Plasarea incertă a originii poate fi pusă în cârca botaniştilor din secolul al XVIII-lea, care au clasificat şi reclasificat bietul pepene de atâtea ori încât înrudirea sa cu alte fructe este greu de descâlcit.
Cu 4.000 de ani înaintea erei noastre, egiptenii aveau culturi extinse de pepene. Ei îl cultivau pentru conţinutul foarte ridicat de apă. Rezista foarte bine dacă era păstrat într-un loc uscat şi răcoros, iar mai apoi, în lunile secetoase, miezul era zdrobit şi astfel se obţinea comoara de apă dinăuntru.
Pe pereţii mormântului faraonului Tut, care provine din această perioadă, sunt pictaţi şi pepeni, dar şi în ruinele unei aşezări din Libia s-au găsit seminţele acestui fruct. Când un faraon murea, mormântul lui era dotat cu tot ce spiritul său ar putea avea nevoie în marea călătorie până în lumea cealaltă. Şi ce altă sursă mai bună de apă ar putea fi pentru această sarcină grea, dacă nu pepenele!
Când în fine a apărut o mutaţie a pepenelui care nu avea gustul atât de neplăcut, oamenii au început să prefere această varietate şi să o cultive intensiv. Documente din secolul al III-lea vorbesc deja despre dulceaţa acestui fruct, deşi culoarea era încă diferită, alb-gălbuie. Aceasta este şi perioada în care pepenele a migrat din Africa în ţările europene. Răspândirea sa nu a putut să fie decât favorizată de faptul că, la nevoie, putea servi drept rezervor de apă proaspătă în călătoriile lungi.
Numele folosit de greci pentru acest fruct era pepon. Ei îi slăveau proprietăţile diuretice, dar îl recomandau şi în tratamentul insolaţiilor, pentru care propuneau aşezarea pe cap a unei jumătăţi de pepene. Naturalistul latin Pliniu cel Tânăr de asemenea aprecia pepenele pentru calităţile sale răcoritoare. Fructul îşi face apariţia şi în documentele evreieşti străvechi, într-un text legat de separarea unei părţi a recoltei pentru a fi dăruită preoţilor. Cultivatorii erau sfătuiţi să nu îngrămădească pepenii, ci să-i aşeze unul lângă altul, într-un singur strat.
Procesul de selecţie a celui mai bun pepene a durat secole întregi. A fost nevoie de fapt de aproape un mileniu până când fructul deşertului să se transforme în desert delicios. În secolul al XIV-lea şi al XV-lea era deja desenat ca având miezul roşu, dar i-a crescut şi conţinutul de zahăr, pentru că aceste două trăsături se modifică în acelaşi timp.
Primul document care înfăţişa un pepene aşa cum îl ştim astăzi este Tacuinum sanitatis, un manuscris horticultural din secolul XIV, care dezbătea principiile unei alimentaţii sănătoase. Volumul cuprinde o ilustraţie cu un pepene secţionat, dar şi o imagine cu un fermier vesel, care bea sucul fructului.
Astăzi, peste 100 de milioane de tone de pepene se cultivă la nivel mondial, iar după 5.000 de ani de îngrijire, acesta este mai dulce şi mai gustos ca niciodată.
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
