Biserica Unită cu Roma în peisajul confesional al Transilvaniei

Istoria a stabilit acest adevăr, ce a fost la 1700 şi ce a fost după 1700. Atunci au trecut episcopi, protopopi, preoţi şi poporul; şi s-au unit cu Roma. Din convingere au intrat în legătură aceste biserici, dar am putea să spunem că la 1700 nu s-a făcut trecerea, ci s-au reluat legăturile cu Biserica Romei, rupte înainte fără ştirea românilor. S-a afirmat unirea credinţei, întemeindu-se Biserica Română Unită cu Roma. Noi am urmărit mai departe în cursul veacurilor idealul care a fost realizat, unirea de la 1918.

Articol editat de cristina.rusu, 8 iunie 2018, 19:02 / actualizat: 11 octombrie 2019, 11:52

Istoria a stabilit acest adevăr, ce a fost la 1700 şi ce a fost după 1700. Atunci au trecut episcopi, protopopi, preoţi şi poporul; şi s-au unit cu Roma. Din convingere au intrat în legătură aceste biserici, dar am putea să spunem că la 1700 nu s-a făcut trecerea, ci s-au reluat legăturile cu Biserica Romei, rupte înainte fără ştirea românilor. S-a afirmat unirea credinţei, întemeindu-se Biserica Română Unită cu Roma. Noi am urmărit mai departe în cursul veacurilor idealul care a fost realizat, unirea de la 1918.

Aşa şi-a încheiat discursul din Parlamentul României cardinalul Iuliu Hossu, la votarea din 1928 a Concordatului cu Sfântul Scaun.

Meritele Bisericii Greco-Catolice în deşteptarea conştiinţei de neam a românilor de aici şi de pretutindeni nu mai pot fi contestate; şi nici contribuţia ei la împlinirea visului milenar al românilor, de întregire naţională.

Considerat de către unii un compromis, aderarea la Biserica Romei a românilor ardeleni ortodocşi în 1700 a constituit o oportunitate de a se afirma ca naţiune egală în Transilvania şi de a aspira la unirea cu fraţii de peste Carpaţi.

Istoricul Vladimir Bogosavlievici ne vorbeşte despre culoarul creat pentru românii din provincie de contraofensiva habsburgică împotriva calvinismului, predominant în Transilvania acelor vremi:

În 1693, mitropolitul Teofil începe această acţiune de aderare la Biserica Romei. De ce? Li s-au promis românilor drepturi în primul rând economice, adică libertăţi ca a celorlalţi preoţi, a celorlalte confesiuni; şi drepturi politice ulterior. S-au dat două diplome în acest sens, în 1699 şi 1701, diplome leopoldine, care stipulau drepturi pentru populaţia românească care trecea la noua confesiune. Bineînţeles că la presiunea nobilimii transilvane aceste prevederi au cam fost anulate.

Atanasie Anghel semnează, cu 38 de protopopi, aderarea la Biserica de la Roma. În Cluj confesiunea greco-catolică se răspândeşte între români. Are loc un sinod în 1728. Şi înainte de Inochentie Micu se stipula un program identic aproape cu al lui Inochentie Micu, de emancipare naţională.

Românii transilvăneni uniţi cu Roma au continuat în biserici tradiţia ortodoxă a practicării cultului, recunoscând doar autoritatea papei şi încă trei principii de credinţă. Au câştigat în schimb accesul la educaţie şi la posturi publice, într-un moment în care erau ameninţaţi cu asimilarea forţată.

Preotul vicar greco-catolic Traian Coste ştie mai multe:

Un episcop calvin căuta în permanenţă să dirijeze viaţa spirituală a românilor şi a clerului românesc, inclusiv a episcopilor ortodocşi români care erau supuşi autorităţii acestui superintendent calvin. O lipsă de respect la nivel de autoritate ecleziastică, nu putem vorbi într-adevăr de o egalitate între confesiuni încă. Aşa că această ameninţare permanentă, prin catehizare calvină, prin implementarea liturghiei şi deformarea, alterarea tradiţiei liturgice bizantine pe care o avea Biserica Ortodoxă din Transilvania în acel moment, riscau să şteargă în câteva decenii identitatea poporului român.

Sunt trimişi primii studenţi la Roma, la Budapesta, la Strasbourg, la Viena să studieze, făcându-i conştienţi pe aceşti viitori dascăli, cărturari, preoţi, oameni politici că educaţia unei naţiuni este fundamentală pentru dezvoltarea ei şi pentru emanciparea ei politică, religioasă şi mai ales culturală.

Paradoxal, toate bulele pontificale nu ne numesc gens valahorum, ci ne numesc nationem romanorum. Este un element surprinzător, care apare cu sute de ani înainte de formarea naţiunii române, că deja pontifii romani recunoşteau în această populaţie din Transilvania o populaţie de drept rămasă după strămoşii lor romani.

Multe nume sonore ale mişcării de emancipare a românilor din Transilvania s-au perindat prin Colegiul Iezuit de la Cluj după unirea cu Roma, instituţia având rang academic.

Cu precizări, Ovidiu Ghita, decanul Facultăţii de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai:

Odată cu intrarea Transilvaniei sub autoritatea Casei de Habsburg, s-a deschis acest colegiu care a funcţionat mai întâi între 1581-1603. În el şi-au făcut studiile şi episcopii din secolul al XVIII-lea. Inochentie Micu, Petru Pavel Aron, Grigore Maior, Atanasie Retnic au studiat aici.

Şi nu numai ei, au fost foarte mulţi tineri români care au beneficiat de lărgirea cadrului cultural pe care l-a realizat unirea cu Biserica Romană şi au studiat şi la Cluj. Şi Aron Pumnul a făcut studii la Colegiul Iezuit, apoi transformat în Liceul Regal. A funcţionat pe aceeaşi stradă, Kogălniceanu se numeşte astăzi.

Colegiul funcţiona pe locul unde este astăzi clădirea centrală a Universităţii Babeş-Bolyai. Clădirea a fost demolată la sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când s-a început edificarea actualului sediu al universităţii.

Apariţia Bisericii Unite cu Roma în peisajul confesional al Transilvaniei a schimbat cursul unei istorii lungi de marginalizare şi asimilare a românilor din această provincie a Imperiului Austriac, dându-le şansa să se regăsească din punct de vedere etnic şi să se organizeze în lupta de emancipare naţională care va urma şi care va duce până la urmă la Marea Unire de la 1918.

Ovidiu Moldovan / Andrea Nagy