Ce mai citim: Recomandarea traducătorului

Un volum de proză scurtă, care poate fi o excelentă lectură de vacanță.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 28 iunie 2026, 00:00

Sunt Octavian Blenchea și vă propun astăzi o carte remarcabilă, de o ingeniozitate subtilă, care poate fi citită atât ca lectură de vacanță, dar și în cheia unui demers interpretativ cu valențe mai profunde, aproape hermeneutice, oferind o decriptare nuanțată a lumii contemporane.

Este vorba despre volumul de proză scurtă „Rămas bun, Karl Liebknecht” al scriitoarei Lidija Dimkovska, pe care am avut privilegiul de a-l traduce din limba macedoneană cu sprijinul Traduki, și care tocmai a apărut la editura clujeană Casa Cărții de Știință.

Lidija Dimkovska este deja bine cunoscută în România, nu doar datorită parcursului ei academic (un doctorat obținut la Universitatea din București, care o consacră drept o excelentă vorbitoare de română și o fină exegetă a literaturii române) ci și prin prezența ei constantă în spațiul cultural autohton. A publicat poezie și proză în numeroase reviste literare, iar câteva dintre cărțile ei au fost traduse cu succes în limba română. Mai mult, Dimkovska este o prezență literară extrem de dinamică, iar opera ei se bucură de o receptare internațională consistentă, fiind recompensată cu premii prestigioase precum Hubert Burda, Tudor Arghezi, Premiul Uniunii Scriitorilor din Macedonia sau Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

Volumul „Rămas bun, Karl Liebknecht” a apărut inițial în 2019 la editura Ili-Ili din Skopje, în Macedonia de Nord. Titlul original, „Кога заминав од Карл Либкнеxт”, a ridicat o provocare traductologică, întrucât echivalentul mot-à-mot —„Când am plecat din Karl Liebknecht” — introducea o ambiguitate nedorită: verbul la singular („Când am plecat, la singular, eu”) juxtapune numele politicianului socialist german cu un toponim omniprezent în spațiul ex-iugoslav (stradă, cartier, pod, liceu, orfelinat etc.). Pentru a evita această disonanță semantică, am optat pentru „Rămas bun, Karl Liebknecht”, o formulă care, în opinia mea, restituie mai adecvat spiritul textului și intenția originală a autoarei.

Pretextul narativ este, în aparență, minimalist, dar de o ingeniozitate structurală remarcabilă. O ipotetică Asociație a Admiratorilor lui Karl Liebknecht organizează o reuniune a celor care, într-un fel sau altul, și-au intersectat existența cu acest toponim și cărora li se oferă prilejul de a-și expune povestea. Rezultă astfel 27 de povestiri captivante, dispersate geografic în diverse colțuri ale lumii, surprinzând personaje, fragmente de viață și destine întregi. O mică matrice romanescă se insinuează în fiecare dintre aceste povestiri, fiecare text funcționând ca un nucleu narativ autonom, cu propria lui arhitectură simbolică și cu propriul său potențial de dezvoltare epică. Fiecare text este calibrat cultural cu o măiestrie impresionantă, registrul lingvistic fiind nu doar adecvat, ci și deliberat nuanțat (ceea ce a pus uneori câteva probleme de traducere, pe care sper că le-am rezolvat cu succes), astfel încât diferențele dintre personaje și biografiile lor să fie sugerate organic, prin însăși textura discursului. Spațiul și timpul sunt reconstituite cu emoție, uneori cu umor, dar mai ales cu o luciditate care conferă volumului o dimensiune aproape antropologică.

Lidija Dimkovska propune un volum profund uman și polifonic, capabil să surprindă, cu o acuitate aproape documentară, fragmente de existențe modelate de migrație, dezrădăcinare și memorie, balansând cu naturalețe între o ironie discretă și o melancolie familiară cititorilor din România.

În plus, ceea ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil în lucrul la acest volum este felul în care Dimkovska reușește să transforme o structură fragmentară într-un organism narativ coerent, aproape orchestral. Fiecare povestire își păstrează autonomia, dar, citite împreună, ele creează o rețea de rezonanțe subtile, de ecouri tematice și afective care se amplifică reciproc. Există o logică internă a volumului, discretă, dar persistentă, care face ca lectura să devină nu doar o succesiune de istorii individuale, ci o experiență cumulativă, aproape panoramică, asupra felului în care oamenii se raportează la locurile care le-au marcat existența. De altfel, unul dintre marile merite ale Lidijei Dimkovska este capacitatea de a surprinde nu doar traiectoriile personale, ci și tensiunile geopolitice, culturale și emoționale care modelează aceste traiectorii. În spatele fiecărei voci se simte o lume întreagă, cu propriile ei rupturi, nostalgii, iluzii și deziluzii, iar această densitate umană conferă volumului o forță de impact rar întâlnită. Cititorul are impresia că asistă la o cartografiere afectivă a Europei și a lumii, în care granițele politice devin secundare în fața celor interioare, mult mai greu de traversat, o perspectivă care amplifică subtil complexitatea volumului și invită cititorul la o reflecție mai atentă asupra fragilității identitare.

Povestirile nu ezită să fie simultan angajate și angajante: ele traversează realitatea post revoluționară din România (da, da, a existat o piață Karl Liebknecht chiar la Cluj), ajung în Transnistria, Ucraina și Rusia, în Gaza, în genocidul din Rwanda, în Irak și în universul refugiaților. Totodată, acoperă — când cu delicatețe, când cu brutalitate — tot ceea ce ne alcătuiește viețile: iubirea și trădarea, emoțiile adolescentine care revin uneori la vârsta a doua, trecutul și prezentul, dar și incertitudinile viitorului. Întâlnim aici mormântul lui Napoleon, o crimă din Elveția, o exilare în Kazahstan, o „evadare” (cu sau fără ghilimele) din Belarus, o familie hipersexualizată în care părinții și copiii își lasă toate, absolut toate hainele la cuierul de la intrare, o iubire eșuată între artiști, conversația naiv dulce a două fetițe care încă mai cred în Moș Crăciun, tragedia unui criminal, viața trăită sub un pod, un câine care dă sens existenței chiar și după moarte (tocmai în Japonia), o întâlnire mai mult sau mai puțin virtuală a celor mai importante poete ale lumii, o prietenie cu beneficii cu o coreeancă printre instrumente muzicale, o obsesie pentru becuri, un muzeu (poate chiar două) al relațiilor destrămate, o iubire germano kenyană, ochii negri ai mamei Denisei și rana de la mâna lui Ali, dar și povestea Marusiei, care ajunge din Rusia într o mănăstire grecească la 71 de ani, sau situația tătarilor din Crimeea.

Aș vrea să închei cu două lucruri: o recomandare sinceră de lectură și un citat final, care rămâne în memorie prin simplitatea și forța lui:

„Istoria ar trebui să se repete doar în lucrurile ei bune. Dacă istoria are vreo datorie, atunci să ne fie măcar aici un bun dascăl.”

Nu cred că se poate imagina un sfat mai potrivit.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online AICI. Ne găsești și pe facebook, X și instagram.