Benzi desenate – Despre echilibru şi gândire secvenţială [AUDIO/FOTO]

Adrian Barbu, ilustrator şi autor de benzi desenate:

Andrea Nagy: Cum aţi intrat în lumea aceasta a benzilor desenate?

Articol editat de cristina.rusu, 14 iunie 2021, 06:00 / actualizat: 14 iunie 2021, 10:08

Andrea Nagy: Cum aţi intrat în lumea aceasta a benzilor desenate?

Adrian Barbu: În primul rând citindu-le. Undeva prin clasele primare, când în România socialistă se publicau în revistuţele pentru copii benzi desenate de toate facturile, de la jucăuşe până la istorice, dacic mitologice, aberante sau science fiction. Apoi au mai fost cărţile lui Jules Verne, pe care le citeam din poză în poză, abia pe urmă textul dintre ele. Nu a trecut mult timp până când am început să consum caietele şcolare desenând în ele, În special în cele de matematică. Şi acum sunt legat de caietele cu pătrăţele, fac schiţele tot pe genul acela de caiete. Caroiajul acela e ca un sistem de reper, ca meridianele şi paralelele pe o hartă.

Andrea Nagy: Aţi debutat în 1986, cu o poveste ilustrată în 10 pagini. Despre ce era?

Adrian Barbu: Lucram într-o fabrică şi timpul liber îl consumam între citit şi desenat. Apăruseră – de prin ’80, cred – almanahurile Anticipaţia, sub conducerea lui Alexandru Mironov, care au fost un suflu de aer proaspăt. Oricum faţă de alte ţări din blocul estic aveam acces mai mare decât media la science fiction, datorită acestor oameni care traduceau, importau…

Din ’84 a apărut la coada unui almanah o bandă desenată făcută de un român. Şi atunci mi s-a deschis brusc o fereastră în creier: „Deci ăştia publică aşa ceva! Hai să încerc şi eu.” Nu aveam încredere în mine că aş fi în stare să scriu ceva de capul meu, aşa că am căutat să prelucrez ceva deja existent. În acelaşi almanah apăruse o povestioară numită Arte marţiale moderne a lui Alexandru Ungureanu. Nu am avut destulă minte să-l contactez pe om: am început să lucrez direct şi l-am trecut ca scenarist. Am trimis la Editura tehnică, cu gândul că e doar o încercare printre multe altele şi nu o va băga nimeni în seamă. M-am trezit în iarna lui ’84-’85 cu o scrisoare de la Alexandru Ungureanu, care era plăcut surprins de ceea ce văzuse.

Andrea Nagy: Care a fost comentariul lui vizavi de a fi fost trecut ca scenarist?

Adrian Barbu: L-a amuzat. Mi-a scris: „Băiete, ca să fii scenarist e nevoie de mai mult; în primul rând, de un scenariu!” Mi-a făcut câteva sugestii de îmbunătăţire a poveştii; şi la ora aceea lucram cu peniţe, cu tuş, cu liniare, încât m-am îngrozit pe jumătate ştiind că va trebui să redesenez cam 2 treimi din ce făcusem. A durat un an până când am terminat. Tema era o competiţie de arte marţiale undeva în viitor: cu instrumente, cu arme inventate, cu luptători care, pentru a se proteja, îşi proiectează nişte clone. Avea un substrat filosofic, în sensul că era scrisă la persoana I. Cel care povestea era de fapt în arenă, ştiind că se va dezintegra indiferent dacă va câştiga sau nu, întrebându-se dacă originalul rămâne cu ceva din experienţa aceea. Pe atunci americanii făceau deja diferenţa între hard SF – cu previziuni tehnologice – şi soft SF, care mergea pe treburi mai psihologice, pe dileme existenţiale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Andrea Nagy: Diferă ca tematică banda desenată americană de cea românească?

Adrian Barbu: În ultima vreme se simt influenţele. La ei supereroii sunt deja o industrie: au încercat francezii şi indienii, iar acum fac asta americanii.

Andrea Nagy: Măcar francezii au încercat cu Asterix.

Adrian Barbu: Asterix are mult umor, are jocuri conceptuale şi istorice. Asta explică poate de ce la ora actuală a fost tradus inclusiv în dialecte ale eschimoşilor. În Statele Unite se face în primul rând comerţ: să se creeze un public favorabil lecturii de benzi desenate. O mare cantitate din acel public va rămâne la ce a văzut, oamenii vor cere în continuare supereroi; dar un procent, undeva între un sfert şi o treime, vor căuta şi altceva. Şi asta deja face jocul editurilor de nişă, care îşi permit să publice lucruri mai exclusiviste, aşa cum s-a întâmplat la începutul acestui an cu primul volum din seria Dune transformat în bandă desenată.

Andrea Nagy: În România este banda desenată un comerţ?

Adrian Barbu: Încă nu, dar putem fi optimişti. Avem deja în ultimii 3-4 ani încercări interesante de traduceri. Editurile mari, care pot să-şi permită riscul de a pierde investind în banda desenată, au tradus, pe lângă titluri de largă răspândire (cum a fost Dog Man), serii precum Batman, Superman sau Wonder Woman, dar şi volume mai de nişă cum e seria Saga de Fiona Staples. La ora asta în România, calitativ – nu cantitativ – toate categoriile de vârstă ar avea ce să citească.

Andrea Nagy: Asterix şi multe alte serii consacrate datează din anii ’50. La noi în ţară, putem spune că benzile desenate au apărut odată cu avangardiştii?

Adrian Barbu: Avangarda ar putea fi una din rădăcinile posibile ale benzilor desenate în România. Cred că după război, sovieticii şi-au dat seama ce instrument eficient de propagandă şi îndoctrinare poate să fie banda desenată, mai ales pentru cei mici. Pentru a canaliza oarecum eforturile care se făcuseră înainte, cu Haplea, cu traducerile sporadice din Wilhelm Busch, a fost o întreagă structură pusă în slujba convertirii benzilor desenate în instrument educativ: de la reguli de circulaţie pentru copii din revistele care se distribuiau în grădiniţe, până la Minitechnicus (roboţelul apărut în Cutezătorii şi desenat de creatorul lui Pif într-un turneu prin România), benzi desenate istorice (cu daci, cu romani, cu haiduci, cu eroi de război), la BD-izări de filme (efectiv bucăţi de peliculă luate şi transpuse pe hârtie).

Această prezentare necesită JavaScript.

Andrea Nagy: Cum de nu s-a făcut după Toate pânzele sus? Există acolo potenţial.

Adrian Barbu: S-a făcut! Puiu Manu, care are în spate 6 decenii de activitate, şi-a asumat convertirea a 2 volume imense de proză într-un singur volum – mult prescurtat – de bandă desenată. A fost reeditat, mi se pare, acum 2 sau 3 ani.

Andrea Nagy: Pare-mi-se că, spre deosebire de America, publicul consumator de bandă desenată de la noi e constituit din oamenii cu înclinaţii artistice.

Adrian Barbu: În mare măsură da. Sunt oamenii cu înclinaţii artistice, sunt pedagogii, care şi-au dat seama ce instrument eficient de învăţare poate fi banda desenată. Adică, dacă punem la un capăt cartea pentru copii – care are doar imagini – şi la cealaltă extremă cartea pentru adulţi – care are doar text -, banda desenată e în punctul lor de echilibru. Este combinaţia perfectă dîntre text şi imagine, completându-se şi susţinându-se reciproc. Plus că banda desenată te învaţă să gândeşti secvenţial. Nu e ca animaţia, în care trebuie să desenezi 24 de imagini pe secundă, încât să dai iluzia unei mişcări continue. Aici desenezi începutul şi sfârşitul mişcării; iar între ele, mintea publicului complotează cu tine ca să completeze povestea.

La noi, publicul e pe deoparte împrăştiat: nu ştie ce caută, dar caută peste tot. O parte îşi urmează mult prea repede nişte preferinţe, din care nu se mai lasă scoşi după aceea. Am început să citesc manga, nu mai citesc decât manga! Nu au curiozitatea de a face paşi în lateral, de a experimenta. Nu mai există la noi – decât poate în categoria mea de vârstă – o cultură formată parţial de benzi desenate.

Andrea Nagy: Am văzut un articol în care aţi fost numit „un autor clasic de benzi desenate”. Cunoscându-vă, m-am gândit că vi se va părea insultător, de vreme ce a fi clasic înseamnă a nu fi contestat.

Adrian Barbu: Contestat nu am prea fost: nu am decât prieteni, cred, în domeniu. Apoi am activat mai puţin pe scena românească din cauză că, lucrând într-un studio care prestează activităţi grafice pentru clienţi împrăştiaţi pe toată suprafaţa planetei, am făcut benzi desenate pentru Statele Unite, pentru Australia (cred că vreo 6 volume până acum), de care aici nu se ştie decât în medii destul de restrânse. Am publicat în Australia o bandă desenată despre cum, în Primul Război Mondial, au pierdut unul din cele 2 submarine pe care le aveau la dispoziţie. Sau despre haiducul lor legendar, Ned Kelly: un irlandez – evident -, care s-a contrat cu autorităţile undeva pe la 1900.

Andrea Nagy: La ce proiecte mai lucraţi acum?

Adrian Barbu: Am terminat proaspăt un roman grafic, tot pentru Australia, care povesteşte istoria unei familii reale din Varşovia în timpul Holocaustului nazist, o treabă destul de traumatizantă până şi pentru cel care o desenează. Am participat anul acesta la un festival de benzi desenate din Polonia (trimiţând lucrări, bineînţeles) şi colaborez, împreună cu studioul unde lucrez, la un film de animaţie pe care sperăm să-l producem noi înşine, bazat pe cartea Fram, ursul polar. Apoi am în minte câteva scene şi momente din perioada de pandemie, care s-ar putea constitui într-un jurnal online în benzi desenate; aşa, de vremuri interesante, cum ar spune Terry Pratchett.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.