Prima pagină » Diverse » O zi din viața unui medic de Urgențe(12.10)-Locul 20

O zi din viața unui medic de Urgențe(12.10)-Locul 20

Ştiţi, secundele acelea de care depinde viaţa unui om… De pe strada Clinicilor intră o ambulanţă cu sirena pornită. Câteva maşini se lipesc de zid sau accelerează puternic, încercând să-i facă loc. Ambulanţa opreşte în faţa intrării de la UPU. Uşile maşinii se deschid imediat. În câteva secunde, o targă pe rotile se pune în mişcare şi dispare în spatele uşilor albe care se închid automat. Sunt hotărât să aştept. Doctorul trebuie să apară din clipă în clipă. Trec alte 15 minute. Nu-i nimic, aştept. Trebuie să vină, mi-a promis. Soseşte o altă ambulanţă, de data aceasta fără sirenă. Refuz să privesc bolnavul întins pe targă, parcă e prea mult. În sfârşit, vine şi doctorul, dar e imediat asaltat de o mână de oameni, părinţi sau copii ai celor aflaţi în suferinţă. Aşteaptă veşti, parcă l-au prins pe Dumnezeu de picior. Într-un târziu, doctorul îmi face semn să-l urmez.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 29 decembrie 2015, 10:00

Dimineaţă era aproape gol şi acuma s-a umplut. Aproape că nu mai avem nici un pat liber. Mai am câteva lucruri de rezolvat, după care…

Ridică receptorul. Vrând-nevrând, trag cu urechea.

Alo! Cardiologia? Săru’mâna! Cristi Ursu sunt! Am înţeles că ştiţi și voi de nenea ăsta de 81 de ani cu durerea toracică… Aha. Deci fără modificări pe EKG, troponină nereacţionată… Da, durerea a început ieri după-amiază, el aşa o descrie, ca pe o gheară, fără iradiere. Bine, bine… Mulţumesc!

Se face o liniște oarecum suspectă, iar eu aud preţ de câteva secunde pulsul vieţii în aparatele sofisticate aşezate deasupra paturilor: BIP-BIP-BIP… Doctorul se apropie de patul unei bolnave.

Parcă mă strânge ceva… Ceva nu mă lasă să respir ca lumea.

Şi asta numa’ de ieri?

Da, da, a venit aşa din senin.

Bine, bine, zice doctorul, privindu-i cu atenție fișa. Apoi îi şopteşte ceva unei asistente. Îi cer îngăduinţa să fac câteva fotografii. De lângă paturile bolnavilor, cu ochii la aparatele aşezate deasupra, doamnele asistente mai au puterea să glumească: „Domnule doctor, puteaţi să ne spuneţi, să ne fi aranjat şi noi un pic.” După care mă întreabă pe mine: unde vedem pozele?

În sfârşit, reuşim să ne aşezăm lângă o măsuţă cu doctorul Cristian Ursu, medic-coordonator la Unitatea de Primire a Urgenţelor Cluj. Îl întreb ce l-a determinat să aleagă această specialitate.

Cred că e consecinţa faptului că în facultate, de câte ori veneau profesorii să ne sperie şi să ne spună că trebuie să ne pregătim foarte bine, ne atrăgeau atenţia că o să ajungeţi voi să aveţi de a face cu urgenţele şi n-o să ştiţi ce o să faceţi. Sau că o să vă fie foarte frică. Şi adevărul este că asta simţea fiecare dintre noi când am terminat facultatea: ce-o să ne facem în cazul unei urgenţe majore? Şi-atunci mi-am zis: hai să iau taurul de coarne şi să fac chiar Urgenţe, pentru că atunci n-o să aibă de ce să îmi mai fie frică.

În prima zi la UPU, eram dincolo, la Chirurgie 1, într-un spaţiu care nu avea nici un fel de dotări. Ţin minte că veneam cu tensiometrul şi cu stetoscopul de acasă, n-aveam nici un fel de monitor, în afară de câteva tărgi şi truse pentru mici intervenţii chirurgicale. Nimic nu sugera că ar fi vorba de un spaţiu destinat Urgenţelor. Acum, la UPU, avem, în medie, cam 130-150 de cazuri pe zi. Preluăm cu prioritate cazurile grave, cazurile severe. Din păcate, nu toată lumea înţelege că la noi pacienţii sunt preluaţi în ordinea gravităţii, nu în ordinea sosirii. Sigur, o parte dintre ei se revoltă, ridică vocea, mai înjură, dar ne-am obişnuit.

Bun. Răbdare, calm. Ce alte calităţi trebuie să aibă un medic care lucrează în sistemul de urgenţe?

Să reziste! În primul rând să reziste la gravitatea şi complexitatea cazurilor, la faptul că de foarte multe ori lucrezi contra cronometru, mai ales când ai un pacient în stop, în comă, în insuficiență respiratorie… Să rezişti la presiunea pe care o creează riscul de a pierde anumiţi pacienţi, numărul mare de pacienţi pe care îi ai în anumite situaţii, cerinţele medicale extrem de variate şi solicitările cazurilor. Da, îţi trebuie rezistenţă…

Doctorul Cristian Ursu, medic-coordonator la Unitatea de Primire a Urgenţelor Cluj, efectuează şi gărzi pe ambulanţele SMURD. L-am întrebat dacă, la viteza cu care circulă aceste maşini, la riscurile la care se expune, nu i se face inima cât un purice.

Nu, nu m-am gândit niciodată că s-ar putea să am eu un accident. De regulă, atunci când te duci la un caz, te gândeşti cu ce te-ai putea întâlni acolo. Repede-repede îţi reaminteşti ceea ce ştii despre cazul respectiv din puţinele informaţii pe care le-ai primit în momentul în care ţi s-a transmis cazul. Teamă n-am simţit niciodată. În schimb, simţi frustrare când vezi că, de multe ori, cei care ar trebui să-ţi acorde prioritate nu te lasă să treci, te blocheză, parcă o fac înadins. Ei, şi-atunci, într-adevăr, simţi frustrare.

Inevitabil, ajungem şi la tema rubricii. Cum arată o zi din viaţa doctorului Cristian Ursu?

Depinde unde îmi petrec ziua respectivă. Dacă sunt la UPU, ajung la 8 fără un pic. Se desfăşoară raportul de gardă. După care coborâm pe secţie şi facem predarea între tura de noapte şi tura de zi. Douăsprezece ore rămânem la serviciu, tura poate să fie mai agitată sau mai liniştită, după cum ne e norocul. Dacă sunt pe SMURD, atunci am tură de 24 de ore. Şi aici depinde foarte mult de câte cazuri ai, de cât de complexe sunt. Există situaţii pe care le rezolvi în 30-40 de minute, după cum sunt şi altele în care stai şi 3-4 ore în ambulanţă. În fine, după toată treaba asta te duci acasă să te odihneşti şi, mai ales, să te eliberezi. Dar depinde la ce oră ajungi, depinde cât de obosit eşti, depinde ce alte treburi te aşteaptă. Nu sunt două zile la fel, una dupa alta.

Seara, dacă e un meci de fotbal, stau să-l urmăresc. Dacă am altceva de făcut, mă ocup de treaba respectivă. Dar, de regulă, după ce ajung acasă, stau şi mă odihnesc o jumătate de oră, o oră. Cu programul de noapte pe care îl am aici, m-am obişnuit să mă culc târziu. Mai repede de unu, două, nu reuşesc să adorm, şi asta chiar după 12 ore de serviciu. Partea proastă este că mă trezesc foarte greu a doua zi dimineaţa.

Tensiunea de zi cu zi, bioritmul schimbat, stresul?

Tensiunea o las undeva în spate. Cred că e unul dintre puţinele avantaje pe care le avem în Urgenţă: în momentul în care ţi-ai predat pacientul şi eşti conştient că ai făcut tot ce se poate pentru el, îl laşi pe mâna colegului în care ai deplină încredere. Pe de altă parte, da, bioritmul ni s-a schimbat complet. În ceea ce priveşte stresul, nu-l poate nimeni cuantifica. El se adună, se acumulează, te erodează… Eu, cel puţin, după două-trei luni simt că am nevoie de o pauză, de o săptămână, de câteva zile măcar, pentru că altfel devin foarte tensionat. Dar s-a întâmplat să fiu în concediu şi să nu fie o zi în care să nu trec pe aici…

După atâţia ani de medicină de urgenţă, după tensiunea şi stresul acumulate, dacă ar fi să o ia de la capăt, ar alege doctorul Cristian Ursu aceeaşi specialitate sau ar sta puţin pe gânduri?

Atunci când am început, n-am ştiu ce înseamnă exact medicina de urgenţă, trebuie să recunosc…

Suntem întrerupţi. Cristi, am un caz, nu e foarte grav, e aici pe pat… (urmează nişte termeni medicali pe care, recunosc, nu i-am înţeles, nu i-am priceput). Bine, vin imediat!

Doctorul Cristian Ursu se ridică în picioare.

… când am început n-am ştiut exact ce înseamnă medicina de urgenţă. Acum ştiu foarte bine. Da, sincer cred că aş sta să mă gândesc de două ori, pentru că există variante mult mai uşoare, mai comode şi, cu siguranţă, mai bine retribuite. Dar, indiscutabil, toate cer pasiune.

Îi mulţumesc doctorului Ursu şi, fără să ştie, îl urmez în salonul alăturat. Merg pe urmele unei zile din viaţa unui om care salvează vieţi. Se opreşte la capătul unui pat. Aparatul de pe perete are ritmul lui obişnuit, din fericire, cel pe care ni-l dorim cu toţii. Cu spatele la mine, vă rog! De ce a fost operată? Colecist. Nu, nu-i nimic acolo. Vă rog să vă întoarceţi! Pancreasul e în regulă. Să vedem rinichii…

De undeva se aude, din nou, sunetul unei ambulanţe. E clar, se apropie de UPU. O ultimă întrebare: tresăriţi când auziţi pe stradă sunetul unei ambulanţe?

Da! Sigur că da. Şi mă uit după ea să văd ce ambulanţă e. Dar, nu numai dacă e de la SMURD, stau şi mă întreb oare ce caz au? Știți, e vorba de solidaritate…