Prima pagină » De prin Cluj » Arhitectul care i-a dat Clujului identitatea urbană autentică

Arhitectul care i-a dat Clujului identitatea urbană autentică

În anul 1880 a început povestea lui Pákey Lajos ca arhitect al orașului, funcție pe care o va duce practic până la sfârșitul vieții.

Articol editat de cristina.rusu, 19 august 2025, 16:31

Călătorii care ajung în Cluj se opresc instinctiv la numărul 47 de pe strada Republicii, în dreptul unei case maiestuoase, ce pare să fi adunat în zidurile ei memoria unui oraș întreg.

Vila lui Pákey Lajos, fostul arhitect șef al Clujului din perioada dualistă, nu e doar o reședință pe versant, cu grădină care urcă spre coama dealului și cu o fațadă întreruptă de un turnuleț poligonal, ci un compendiu de forme și timpuri, o lecție de arhitectură transmisă în piatră. La vila Pakey, volumetria este asimetrică și vie, compusă din planuri care înaintează și se retrag, din goluri care alternează ritmul ferestrelor, din cornișe care prind lumina ca într-un montaj atent.

Istoricul Varga Attila, cercetător la Institutul George Barițiu al Academiei Române:

”Casa adăpostește ceea ce orașul a pierdut și ceea ce arhitectul a refuzat să lase pradă demolărilor de la sfârșitul secolului al XIX -lea. Pákey a recuperat ferestre, uși, porți, fragmente de case din secolul al XVI-lea și le-a reînviat în propria locuință, transformând-o în primul lapidariu în aer liber al Clujului. În jurul ferestrelor se recunosc rame din piatră aduse de pe vechile case, iar prin această alchimie a salvării casa nu mai e doar a lui, ci devine rezumatul unei moșteniri urbane puse la adăpost între ziduri vii. Soclul înalt din piatră susține suprafețele tencuite, curate, ritmate de ancadramente sculpturale. Streșina adâncă în consolă desenează un brâu de umbră, iar turnulețul acoperit în pantă abruptă conduce compoziția spre cer, ca un semn urbanistic pe care arhitectul l-a iubit și l-a recomandat cu consecvență în oraș.”

Istoria personală a lui Pákey Lajos se citește în această casă ca într-un jurnal.

Varga Attila: ”Născut la Cluj în anul 1853, crescut în cultura unitariană, format apoi la Budapesta, la München și la Viena, el a intrat în atelierul renumitului arhitect Theophil Hansen și a lucrat în ambianța marilor proiecte vieneze, până și la clădirea Parlamentului. Ar fi putut rămâne acolo, în Viena, într-o carieră imperială aproape garantată, dar întoarcerea la Cluj, dintr-un amestec de loialitate față de familie și de convingerea că aici putea construi o identitate urbană autentică, i-a schimbat traseul carierei și al vieții deopotrivă.”

În anul 1880 a început povestea lui ca arhitect al orașului, funcție pe care o va duce practic până la sfârșitul vieții, și, odată cu ea, a început metamorfoza Clujului înt-o capitală ardeleană cu profil propriu. Casa de pe Republicii devine atelierul său de idei, locul în care gustul vienez se împerechează și se adaptează unui stil transilvan pe care l-a pledat consecvent. O sinteză între barocul local, clasic și gotic târziu. Acel spirit pragmatic de constructor de oraș se vede cel mai limpede în modul în care a tratat istoria.

Varga Attila: ”Atunci când a supravegheat eliberarea Bisericii Sfântul Mihail de tarabele și anexele care o sufocau, el nu s-a mulțumit doar să curețe spațiul, ci a salvat piatra însăși, ancadramente, steme, profile și a făcut din propria casă un sanctuar al acestor fragmente. Dincolo de reședința personală, opera lui stă scrisă în toată țesătura orașului: pavilionul Chios, Casinoul din Parcul Central, clădirea fostului Muzeu Industrial și a Politehnicii de pe Barițiu, licee, biserici, soclul statuar Mathia Corvin, multe dintre ele devenite azi repere, pe care le indicăm instinctiv unui oaspete care ne vizitează. În regulamentele pe care le-a promovat apare acel refren: fiecare colț trebuie să aibă un turn, o invitație de a marca punctele cheie ale orașului cu semne verticale recognoscibile, dincolo de modă, dincolo de capricii. În casa de pe Republicii, turnulețul nu este un capriciu romantic, ci un enunț de principiu, pus la scară domestică. În epoca lui, prind contur o școală de meserii și un muzeu de design industrial, adică acele infrastructuri ale formelor, fără de care arhitectura rămâne un episod izolat. Că a fost și un pedagog, prin instituții, prin norme, prin exemplul propriei case muzeu, se vede astăzi în felul în care Clujul a învățat să-și recunoască detaliile și să le conserve. Că a fost un vizionar, se vede în ecoul pe care l-au avut proiectele sale și în felul în care a împins orașul spre un modern echilibrat, ancorat în tradiție.”

Faptul că vila găzduiește astăzi Institutul de Psihologie al Universității Babeș Bolyai, adaugă o notă subtilă poveștii.

Varga Attila: ”Pasarelele si adăugirile recente, discrete, care leagă clădirea de grădină, confirmă că locul continuă să fie folosit, trăit, fără a-i anula vocația muzeală neoficială. În fiecare toamnă, când frunzele din grădină se adună pe aleea în pantă, vila pare să reia aceeași propoziție, orașul se face din straturi, iar cele vechi merită scoase la lumină, puse în ramă și integrate. Într-un Cluj care s-a schimbat de atâtea ori, casa lui rămâne o propoziție clară și curajoasă despre cum se poate îmblânzi modernitatea. Nu uitând ci integrând, nu ștergând ci citind, nu imitând ci compunând cu luciditate din alfabetul locului. Dacă te apropii și atingi piatra rece a unuia dintre ancadramente, atingi, de fapt, mâna orașului de acum 4 -5 secole și, indirect, gestul calm al arhitectului care a refuzat ca aceste voci să fie reduse la moloz. Restul îl face casa, o orchestră discretă care, fără ostentație, transformă istoria în locuire, iar Clujul, privind-o, își poate aminti că frumusețea lui de azi s-a construit și cu această delicatețe încăpățânată, pe care Pákey Lajos a învățat-o în academiile europene și a dăruit-o întreagă străzii Republicii. Filosofia arhitecturală a lui Pákey Lajos, membru în loja masonică Unio din Cluj, se conturează cel mai bine atunci când privim ansamblul clădirilor pe care le-a proiectat în oraș și în modul în care acestea se raportează atât la complexul urban cât și la istoria locului. El nu era interesat să ridice clădiri frumoase doar pentru ele însele, ci să le plaseze într-un context care să servească întregului oraș.”

Filozofia lui Pákey Lajos se poate rezuma astfel: modernizarea trebuie să fie un proces de continuitate, nu de ruptură. Orașul trebuie să aibă repere clare și o compoziție vizuală coerentă. Trecutul nu trebuie ascuns în muzee, ci integrat în viața de zi cu zi, iar arhitectura trebuie să fie un act de cultură civică, nu doar un exercițiu de stil.