Foto: captură video YouTube
Articol editat de cristina.rusu, 31 ianuarie 2023, 15:52
În ciuda acestui rezultat, s-a meritat să merg, pentru că acolo am cunoscut pe cineva cu mult mai mult potenţial: pe Adrian Tămaş din Bistriţa, care ţinteşte Jocurile Paralimpice din 2026.
Adrian Tămaş: Friguţ, parcă-parcă mai seamănă a iarnă!
Adrian Tămaş: Nu, că mai cunosc nebuni care vor să iasă pe o vreme ca asta. Ştii cum zic scandinavii: nu există vreme nepotrivită, există doar haine nepotrivite.
Adrian Tămaş: De vreo 5-6 ani am descoperit muntele, într-o tabără cu cei de la Tăşuleasa. Fuseseră nişte prieteni în ediţiile trecute şi m-au tot îndemnat să merg. Aveau o regulă: când făceau grupele, nu voiau să nimerească prieteni în aceeaşi grupă, ca să încurajeze socializarea cu cât mai mulţi oameni. Când i-am sunat, au fost foarte deschişi, chiar erau dispuşi să renunţe la regula asta pentru mine. Dar le-am spus că nu e cazul, vin eu, de capul meu.
Adrian Tămaş: Prin antrenorul Angelo Bude, pe care l-am cunoscut prin verişoara lui, cu care eram la un curs de dans. El atunci lucra cu cineva în scaun rulant; şi ideea mi s-a părut inedită, provocatoare, dar şi înspăimântătoare un pic. Cel mai mult a durat să scap de încordare: nu ştiu dacă ţine de psihicul meu sau pur şi simplu de faptul că sunt nevăzător. Fără răbdarea lui şi stilul mai dezgheţat (că eu eram foarte low energy pe atunci), cred că m-aş fi lăsat în primele zile; mai ales că în primele 20 de zile cădeam la fiecare coborâre. Sigur că iniţial nu coboram direct pe pârtie: mai întâi exersezi pe o suprafaţă dreaptă, apoi urci un pic la deal, cobori câţiva metri chiar dacă nu e abrupt.
Adrian Tămaş: Da, la cele la care mă dădeam peste cap sau întindeam picioarele mai tare. Atunci chiar mă întrebam dacă merită: e destul că nu văd, nu-mi mai trebuie şi picioare rupte.
Adrian Tămaş: Nu, ei chiar m-au susţinut (bine, tot timpul îmi spuneau să fiu atent). Pentru că totuşi, se vedea o evoluţie de la o zi la alta: parcurgeam distanţe mai lungi, iar de la pârtia albastră am ajuns la roşie şi la un pic de neagră. Eu sunt condiţionat la schi, am nevoie de feedback sonor tot timpul pe pârtie: trebuie să aud direcţia, trebuie să stea un ghid în faţa mea.
Adrian Tămaş: Da, concurăm amândoi. Numai mie mi se înregistrează timpul, dar el trebuie să vină obligatoriu cu mine. Un ghid vine şi cu cei care văd mai bine şi sunt clasificaţi în alte categorii, dar ei poate primesc indicaţiile prin cască; ori eu nu pot să folosesc cască, pentru că trebuie să aud şi sunetele din exterior.
Adrian Tămaş: Abia iarna trecută, atunci când am făcut primele antrenamente cu jaloane. Am făcut o tură sau două prin ele şi am trecut prin fiecare, fără să ies în decor. În iarna asta ne-am înscris în Federaţia Internaţională de Schi şi am primit clasificarea B1. La concursuri, asta înseamnă că ai un avantaj: peste timpul pe care l-ai scos se adaugă 80%, aceea fiind valoarea cu care rămâi în clasament.
Adrian Tămaş: Da. Acum încercăm să îmbunătăţim ceva legat de ghidaj: adică Angelo a cumpărat un microfon pe care să-l ţină la gât şi o boxă care vine pusă pe spate, să strige indicaţiile.
Adrian Tămaş: Nu am nicio treabă, cred că sunt prea conectat la ceea ce am de făcut. Uneori chiar rămân rigid că sunt prea concentrat, iar la primele 2 viraje sunt ca lemnul. Oricum, e din ce în ce mai bine şi pe partea asta.
Adrian Tămaş: Aş vrea să particip la Jocurile Paralimpice de Iarnă din 2026, din Italia.
Adrian Tămaş: În perioada aceea de început, când aveam 8-9 ani şi primeam diagnostice variate, nu voiam să accept că mi se întâmplă asta. Şi atunci am refuzat din start orice discuţie despre şcoala specială.
Adrian Tămaş: Ba da, e firesc, dar după un timp i-am ajutat să nu mai fie. Când am învăţat să merg cu bastonul normal că se temeau, aşa că în primele 2-3 săptămâni au venit cu mine, până când am învăţat traseele de care aveam nevoie.
Adrian Tămaş: Era obositor pentru mine să fac faţă cerinţelor de la şcoală şi presiunilor de afară. Trăim într-o cultură care nu a prea acceptat dizabilitatea zeci de ani; şi chiar dacă nu-ţi spune nimeni nimic, simţi când nu eşti băgat în seamă chiar şi când ai putea să fii.
Adrian Tămaş: Eram în liceu când am găsit pe internet un video cu cineva care vorbea despre boala Stargardt, ceea ce se presupunea că aveam şi eu. A fost prima dată când am auzit pe cineva să vorbească despre faptul că se poate ca, fără intenţie, să se lovească de pereţi. Am contactat persoana respectivă şi ne-am întâlnit, a contat foarte mult ceea ce mi-a povestit. Până atunci, nu neapărat că evitam să vorbesc despre problema mea, dar nu aveam cum să duc discuţia mai departe de „nu văd, nu mă descurc”.
La început, când aveam 9-10 ani, şi eu şi părinţii eram disperaţi: umblam pe la oftalmologi, dar nu găseam nicio soluţie. Evident că în starea aceasta devii hipersensibil la speranţe. Am trecut şi pe la preoţi, care ne-au ajutat pe partea psihică şi chiar apreciez că nu mi-au promis niciodată ce nu se poate. Dar am fost şi pe la alte… metode alternative. Şi vreau să trag un semnal de alarmă: în astfel de situaţii, în care cineva-ţi împachetează frumos o poveste şi practic îţi garantează că-ţi rezolvă problema, eşti foarte vulnerabil în faţa acestor oameni.
Adrian Tămaş: Clar! În timp îţi descoperi laturi pe care nu le cunoşti.
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
Concluziile acestor hotărâri ar fi trebuit să fie integrate într-un plan naţional de gestionare a situaţiei pacienţilor din instituţiile...
Înainte de pandemia Covid-19, cel puţin 1 din 6 persoane experimenta probleme de sănătate mintală în statele Uniunii Europene, dar cifrele...
De câţiva ani, o asociaţie din Bucureşti lucrează la crearea de imagini tactile, care să fie folosite în educaţia copiilor cu deficienţe de...
Aveţi idee câte acte normative se referă la persoanele cu dizabilităţi? Sunt zeci de legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern şi...