Prima femeie care a străbătut întreaga Via Transilvanica – un interviu în exclusivitate pentru Radio Cluj!

Andrei Huţanu: Te-am auzit prima oară la Alba Iulia, când s-a inaugurat oficial Via Transilvanica. Ai venit în România pentru a străbate acest drum, ori ai venit cu un alt scop, dar dacă tot erai aici, ţi-ai spus: „Ce-ar fi să străbat Via Transilvanica”?

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 9 noiembrie 2022, 14:54

Christine Thürmer: Am mai fost în drumeţii prin Europa de Est, chiar şi în România. Am parcurs traseul european E4 acum 5 ani. Mi-a plăcut România, aşa că aveam idee despre ce mă aşteaptă. Şi anul trecut, într-o noapte când nu puteam să adorm, butonam încolo şi încoace pe internet când am dat de Via Transilvanica, iar numele m-a prins: „Wow, ce nume, Via Transilvanica!” Am devenit foarte curioasă şi am intrat pe site. Sunt multe trasee în Europa de Est care sunt marcate digital sau pe hârtie, dar nu şi pe teren; cam la asta mă aşteptam şi aici. Dar atunci, la 3 dimineaţa când am intrat pe site, am găsit un ghid care nu era doar în română, ci şi în engleză şi în germană! L-am descărcat şi mi-am dat seama că nu e un ghid obişnuit: e incredibil de detaliat, cu tot ce trebuie să ştie un hiker. Am răsfoit ghidul timp de o oră şi am ajuns la concluzia că trebuie să străbat acest traseu. M-am entuziasmat foarte tare: tot ce aveam nevoie să ştiu era acolo. Iar peste câteva luni eram aici, străbătând acest drum. Ceea ce nu ştiam atunci era că traseul nu era încă finalizat; se pare că am fost prima femeie care a străbătut întreaga Via Transilvanica anul trecut.

Andrei Huţanu: Şi ai făcut asta într-o singură încercare, aşa e?

Christine Thürmer: Desigur. Pentru mine Via Transilvanica nu e un drum foarte lung, de regulă nu fac nimic care să aibă mai puţin de o mie de km. Tot ce e sub valoarea aceasta e aşa, ca o vacanţă, iar hiking-ul serios începe la o mie de km.

Andrei Huţanu: Câte zile ai petrecut pe Via Transilvanica?

Christine Thürmer: Dacă-mi amintesc bine, a durat în jur de 6 săptămâni şi jumătate, de la Putna la Drobeta-Turnu Severin. Alin Uşeriu, iniţiatorul proiectului Via Transilvanica, ţinea foarte mult să mă facă să apreciez acest traseu şi să-l promovez: îmi tot propunea să vizitez anumite lucruri, aşa că am fost distrasă în permanenţă (într-un mod pozitiv, desigur). Trebuia să mă întâlnesc cu oameni, cărora el le trimitea mesaje că vin, le spunea probabil că „vine tipa asta din Germania, aşa că fiţi drăguţi cu ea”. Apoi eu de obicei merg cu cortul, dar aici am cam subestimat numărul mare de urşi; iar Alin, care n-ar fi vrut să fiu mâncată de un urs, mă tot ruga să renunţ la ideea cu cortul şi să mă cazez la oameni! A fost aşa de interesant, am avut tot felul de aventuri stând la tanti Ioana ori tanti Maria! Toţi erau dispuşi să stea de vorbă şi voiam şi eu să aflu mai multe despre ei. Niciodată nu reuşeam să pornesc la drum dimineaţa devreme, pentru că oamenii voiau mereu să-mi povestească ceva ori să-mi arate ceva.

Andrei Huţanu: Asta nu e vina ta, e ceva ce ţine de cum suntem noi: ne place să vorbim. Mă gândesc că femeile din satele prin care ai trecut erau foarte curioase în privinţa ta.

Christine Thürmer: Am avut tot felul de complicaţii. În primul rând că nu vorbesc româna, aşa că nu e ca şi cum aş putea să o strig pe tanti Ioana, să o întreb dacă are o cameră pentru la noapte. Alin mi-a dat un text scris pe care să-l trimit pe mail, în care trebuia doar să completez data. Apoi a dat telefoane şi a anunţat lumea că atunci când vor primi mail de la o străină cu acest mesaj, trebuie să-i răspundă doar cu „da” sau „nu”. Atâta lucru puteam să învăţ şi eu, iar dacă erau răspunsuri mai lungi, le puteam traduce cu Google Translate. La un moment dat, tanti Ioana dintr-o localitate mi-a răspuns: „Da, avem cameră liberă. Doriţi cină?” Am fost foarte încântată, bineînţeles că am vrut şi cină! Când am ajuns era deja întuneric şi îmi era tare foame; masa era pusă, era efectiv încărcată cu mămăligă cu brânză şi alte mâncăruri. Când am văzut asta, i-am zis: „Tanti Ioana, singură!” A fost printre primele cuvinte pe care le-am învăţat. Şi mi-a spus că au primit mesajul meu, dar nu puteau crede că o femeie e singură în drumeţie; credeau că vin cu un grup, aşa că s-au pregătit pentru mai multă lume! A ieşit bine până la urmă, că eu mănânc cât doi: am mâncat jumătate din ce era pe masă în seara aceea, iar restul în dimineaţa următoare şi totul a fost super.

Andrei Huţanu: Chiar a fost „singură” printre primele cuvinte pe care le-ai învăţat?

Christine Thürmer: Da, desigur după „bună ziua” şi „mulţumesc, „da” şi „nu”. Printre primele cuvinte a fost „singură”, pentru că toţi mă întrebau – nu conta vârsta lor, ori în ce zonă ne aflam -, dacă merg singură. După asta, următorul cuvânt pe care l-am învăţat a fost „urs”, pentru că toţi voiau să mă avertizeze. O conversaţie tipică pe care o aveam mereu suna aşa: „Blablabla… singură? Blablabla, urşi! Urşi, singură!” Am ajuns la concluzia că poate urşii din România mănâncă doar femei singure, de vreme ce nimeni nu-i întreba pe bărbaţi chestia asta. Probabil că s-au specializat pe femeile singure. Lucrurile s-au îmbunătăţit după ce am trecut de Tăşuleasa, unde mi-au dat un tricou cu logoul Via Transilvanica. Deci după asta, conversaţia era: „Blablabla, singură? Urs, urs!” La care răspundeam cu „Germania” şi le arătam logoul Via Transilvanica. De atunci toată lumea ştia că femeia nebună din Germania face hiking pe Via Transilvanica. A mers asta până când am întâlnit un cioban, care s-a uitat la mine şi a zis: „A, Via Transatlantica!” A recunoscut el logoul, dar credea că are legătură cu Atlanticul.

Andrei Huţanu: Dacă tot ai pomenit de logo: aminteai la începutul discuţiei noastre de ghidul pe care l-ai găsit pe site; dar cum ţi s-au părut bornele din teren, sunt acestea utile pentru drumeţi?

Christine Thürmer: Să încep cu faptul că ideea cu Via Transilvanica mi s-a părut super, de la un capăt la altul. Bornele acelea mi s-au părut însă geniale. Acestea au 2 sau 3 scopuri. În primul rând îţi arată unde eşti, dar să zicem că pentru asta nu ai avea neapărată nevoie de un obiect de sute de kg. Dar pentru că sunt atât de personalizate, de diferite între ele, eşti mereu curios de următoarea şi te motivează. Îţi spui că eşti obosit, că ţi-e foame, că te-ai săturat, dar vrei să ştii ce e pe următoarea bornă. Apoi ciobanii şi cei care stau în zonă ştiu că se petrece ceva: ei, care de 50 de ani colindă acele dealuri, devin curioşi în legătură cu piatra aceea mare care a fost aşezată acolo. Aşa că ajung să afle repede că e vorba de un traseu. Dar revenind la faptul că sunt atât de diferite între ele, mi se pare că Via Transilvanica nu e doar cel mai lung traseu din România: e tot odată şi cea mai lungă expoziţie de artă din întreaga lume. Eu am parcurs 60 de mii de km: nicăieri traseul nu e marcat cu borne proiectate individual, e ceva absolut unic.

Andrei Huţanu: Ai parcurs aşadar acest traseu singură.

Christine Thürmer: Singură, fără urs! Am văzut multe urme, dar niciun urs viu.

Andrei Huţanu: Nu te-ai simţit vreodată în pericol? De fapt, care a fost cea mai mare provocare pentru tine?

Christine Thürmer: Cea mai mare provocare a fost toată cantitatea de pălincă.

Andrei Huţanu: De acord, e un pericol real.

Christine Türmer: Înţeleg că pălinca se bea seara, dar şi la micul dejun! Primul lucru care mi se oferea dimineaţa era un pahar de pălincă. Şi trebuia să plec, nu puteam să fiu abţiguită pe drum. Uneori ciobanii îmi ofereau să beau lapte; dar eu niciodată în viaţa mea nu am băut lapte care să nu fie pasteurizat. Cu toate că laptele era super, mă tot întrebam: „Oare o să păţesc ceva din chestia asta? O să se descurce organismul meu prea răsfăţat?” Vorbind serios însă, cea mai mare problemă de pe Via Transilvanica sunt câinii. Sunt înaltă, sunt obişnuită cu câinii, speram să mă descurc. Apoi pe E4 am mai trecut prin vestul României, unde problema cu câinii era chiar mai mare: e un traseu mai puţin cunoscut acolo, care nici nu e marcat, iar ciobanii nu ştiu. Aici ciobanii măcar ştiu că e un traseu pe care ar putea să apară drumeţi. De altfel ciobanii de aici au fost isteţi, şi-au dat seama repede că drumeţilor le pot vinde lapte şi brânză; dar un drumeţ care a fost muşcat de câinele ciobănesc n-o să cumpere nimic. Aşa că au înţeles că e mai util să ţină câinii departe de drumeţii cu care vor să facă afaceri. Deci câinii sunt o problemă acum, dar cred că situaţia se va îmbunătăţi pe măsură ce apar mai mulţi drumeţi, iar ciobanii îşi dau seama că pot câştiga din asta.

Andrei Huţanu: De ce ar trebui ca noi să facem ce faci tu?

Christine Thürmer: Vezi tu, eu am parcurs 60 de mii de km, în întreaga lume. Am străbătut de 3 ori Europa, din Sicilia şi până la Capul Nord, puţine sunt traseele pe care nu le-am parcurs. Opinia mea sinceră este, fără să ţin să flatez pe cineva, că în momentul de faţă Via Transilvanica este cel mai fain traseu din toată Europa. Niciun alt traseu nici măcar nu se apropie. În primul rând e partea logistică: ghidul este foarte bine realizat, traseul e excelent marcat cu această expoziţie artistică. Oportunităţile de cazare sunt foarte bune, nu orice traseu se poate lăuda cu asta. Al doilea aspect e natura: România are păduri cum noi nu mai avem în Germania. Al treilea aspect e foarte important pentru mine, elementul multicultural. Mă surprinde că voi, românii, nu vă gândiţi la asta ca la un avantaj. Nimeni din afara ţării nu ştie că în România există atâtea minorităţi etnice, atâtea culturi diferite. Când le spuneam prietenilor mei că voi merge în România, mă întrebau: „Dar ce ai de gând să faci acolo? Că e plictisitor!” Nu credeam că e chiar aşa. Mai întâi am vizitat Bucovina, unde erau foarte multe mănăstiri. Când am postat despre ele pe reţelele de socializare, prietenii mei se întrebau dacă sunt dominicane, benedictine, franciscane sau ce? Nu văzuseră biserici ortodoxe, ale căror picturi erau şi pentru mine foarte exotice, foarte… wow! Apoi am dat de o comunitate maghiară, puţini ştiu în afara României că în această ţară trăiesc peste un milion de maghiari. Când treceam prin aceste comunităţi era ca în Ungaria, auzeam doar „jó napot”, nu „bună ziua”. Era o cultură în sine, cu propria arhitectură (pălinca era aceeaşi peste tot). Cei mai interesanţi pentru mine au fost saşii, minoritatea vorbitoare de limbă germană; să cunosc această cultură, să vizitez cele 45 de biserici care aveau inscripţii în limba germană. Am vizitat şi clădiri vechi, care au fost restaurate şi transformate în foarte frumoase unităţi de cazare, pline de broderii cu citate din Biblie în limba germană, am rămas impresionată. Istoria locurilor prin care am trecut poate că pentru voi, românii, nu mai e interesantă, dar pentru un străin e pur şi simplu incredibilă. Sunt atâtea comori care merită să fie văzute! Al patrulea aspect e mentalitatea românească, ospitalitatea de aici. Am fost în multe locuri, dar România bate pe aproape oricine la capitolul ospitalitate. Mi s-a întâmplat că eram pe drum, aproape de un sat; şi mi-a ieşit în cale o doamnă foarte în vârstă, abia de mai putea să umble. Bineînţeles că a început discuţia cu „blablabla, singură, urs”, iar eu îi răspundeam cu „Germania”. Şi cu toate că nu avea mai nimic, tot găsea să-mi dăruiască nişte castane sau mere din grădina ei. Toată lumea voia să-mi dea câte ceva, era incredibil cât de ospitalieri erau oamenii. Sunt multe ţări care au infrastructură, obiective culturale sau naturale; dar combinaţia dintre acestea e cu adevărat unică. De asta spun că Via Transilvanica e cel mai fain traseu în momentul de faţă. De altfel dacă nu ai observat, efectiv m-am îndrăgostit de ţara aceasta, este atât de frumoasă.

Christine Türmer in Sibiu

Andrei Huţanu: Ai de gând să scrii ceva despre acest traseu?

Christine Thürmer: Am scris deja 3 cărţi care au fost bestsellere, au fost traduse până şi în rusă şi în coreeană. A patra carte a mea, care urmează să fie lansată în februarie, Se va numi ”25 de trasee în jurul lumii”. Şi poate că ghiceşti care va fi cel mai lung capitol: cel despre Via Transilvanica. Încerc să promovez acest traseu, în special în ţările vorbitoare de limbă germană, pentru că regăsesc o conexiune specială cu minoritatea etnică germană, iar mulţi români au emigrat de-a lungul timpului în Germania. Conexiunile acestea cred că vor trezi interesul cititorilor din ţările vorbitoare de limbă germană.

Christine Thürmer

Andrei Huţanu: Hai să ne întoarcem în timp la momentul în care ai început să practici hiking-ul. Cum, dar mai ales de ce ai ales să faci asta?

Christine Thürmer: Trebuie să-ţi spun versiunea scurtă, că altfel o să-ţi vorbesc o oră despre asta. Întâi de toate, cei care ne ascultă acum nu pot să mă vadă; dar dacă m-ar vedea, n-ar zice că sunt cea mai plimbată femeie din lume. Arăt ca o gospodină: nu foarte agilă, cu 5 kg peste greutatea pe care ar trebui să o am, nu sunt atletică deloc. Ca elevă, aveam cele mai jalnice note la sport, ultima aleasă când trebuia să se alcătuiască o echipă. N-aveam nicio treabă cu lumea outdoor, cariera mea era în afaceri. Concret, când afacerile unei firme mergeau foarte prost, eram chemată să ajut la restructurări. Eram foarte bine plătită, aveam maşină bună şi propria mea secretară. Apoi într-un concediu am ajuns în Statele Unite, unde am cunoscut primii hikeri din viaţa mea. Mi-a plăcut enorm stilul lor de viaţă, dar aveam jobul meu, pe care nu-l puteam abandona aşa, ca să plec în drumeţii. Apoi poate că destinul şi-o fi spus: „Eu vreau ca femeia asta să fie hiker”, iar să mă facă să înţeleg asta, mi-a şi dat vreo 2 şuturi în posterior. Am fost concediată pe neaşteptate, în ultima zi de muncă dinaintea Crăciunului. Am plecat acasă plângând, a fost absolut oribil. Dar chiar când mi-au spus că s-a sfârşit cu jobul meu, în spatele creierului parcă era ceva care-mi spunea: „Nu-i nimic, acum ai putea să mergi şi să faci hiking în America”. Totuşi, având sub 40 de ani atunci, voiam mai degrabă să-mi văd de un job. Aşa că soarta o fi zis: „Ok, se pare că femeia asta tot nu a înţeles ce are de făcut, are nevoie de încă un şut”. S-a întâmplat că un prieten foarte bun, la fel de dedicat carierei ca mine, a avut un accident vascular cerebral; căruia i-a supravieţuit, dar cu leziuni cerebrale permanente. S-a refăcut cât de cât, dar nu mai putea vorbi, nu mai putea merge, abia de putea înghiţi. Eram fără un loc de muncă, aveam tot timpul din lume, aşa că îl vizitam des la spital. La câteva săptămâni a avut un al doilea AVC. Am fost chemată la el la terapie intensivă, pentru că nu avea pe nimeni în apropiere. Stăteam cu el şi-l ţineam de mână, era noaptea târziu; şi mi-am dat atunci seama că există o întrebare pe care nu mai pot să o trec cu vederea: ce ar fi făcut acest prieten al meu dacă ar fi ştiut că în curând va muri, la numai 46 de ani? El nu mai putea să răspundă la această întrebare, pentru că nu mai putea vorbi, aşa că trebuia să-mi răspund singură. Am fost concediată, nu mai aveam oportunităţi de carieră. Când am plecat din spital în noaptea aceea, mi-am dat seama că e timpul să-mi îndeplinesc visele. Pentru că ce i s-a întâmplat lui m-a făcut să-mi dau seama că resursa cea mai importantă în viaţă nu sunt banii, ci timpul. Spre deosebire de bani, nu poţi să planifici cât timp vei avea, nu poţi multiplica timpul pe care îl mai ai.

Andrei Huţanu: Eşti fericită?

Christine Thürmer: Tu ce crezi, acum că stăm de vorbă? Sunt o persoană foarte fericită. Mă rog: fericită am fost tot timpul, dar hiking-ul clar că m-a făcut şi mai fericită. E o magie a hiking-ului: atunci când eşti pe drum, trebuie să renunţi la anumite lucruri. Nu poţi să cari toate lucrurile scumpe, ori pe cele la care ţii: ai cu tine doar un rucsac de 5 kg, în care încape strictul necesar. Orice nu serveşte unui scop, rămâne în urmă. Aşa că te aduci cumva la minim. Orice ţi s-ar părea normal să ai într-o zi obişnuită, devine un lux. Să-ţi dau un exemplu: când te-ai trezit în dimineaţa asta, probabil că ai făcut un duş; chiar mai întâi, probabil că te-ai ridicat de pe o saltea, dintr-un pat. Nici nu te mai gândeşti la asta, că sunt lucruri normale. Pentru mine, să dorm pe o saltea într-un pat, să fac un duş, sunt lucruri ieşite din comun! Pentru că în mod normal dorm într-un cort, iar duşul e înlocuit de spălatul într-un râu ori într-un lac. Dacă nu e niciunul prin zonă… păi atunci trebuie să aştept cu duşul până când ajung la un hotel. Abia aştept duşul acela, mă gândesc la el întreaga săptămână! Iar când stau sub duş şi văd toată murdăria scurgându-se de pe mine, dacă mai am şi un săpun care miroase frumos, aş putea să vorbesc ore întregi despre acel duş! Deci lucruri mărunte devin extrem de importante şi te fac să fii fericit. Hiking-ul îţi scade pragul de aşteptări în privinţa fericirii.

Christine Türmer/Foto: Facebook

Andrei Huţanu: Nu ţi-e dor niciodată de maşina ta scumpă?

Christine Thürmer: Niciodată. Nu că mi-ar displăcea viaţa mea de dinainte, chiar mi-a plăcut ce făceam atunci. Eram bună în meseria mea, toate companiile cu care am lucrat au scăpat de faliment. Mă bucur enorm că am avut experienţa acestei cariere, pentru că mi-a dat o bază financiară pentru ceea ce fac acum. Dar îmi dădeam seama că aş putea să am un alt job, unde să câştig şi mai mulţi bani… şi cu toate acestea nimic nu s-ar schimba. Era timpul să fac ceva diferit. Nu mi-e dor de nimic din vremea aceea, dar mă bucur că am avut parte de viaţa de atunci.

Andrei Huţanu: Faci hiking şi din când în când ciclism, apoi te mai ocupi şi de vâslit. Ai pedalat 30 de mii de km, e corect?

Christine Thürmer: Aşa este. Iar de vâslit, am vâslit 8 mii de km. Dar e ca în afaceri aici. Ce să faci, sunt o femeie de afaceri, nu pot să neg asta. Şi în afaceri, când ai o firmă, îţi doreşti să nu ai un singur furnizor; vrei să ai mai mulţi, pentru că dacă unuia i se întâmplă ceva (să zicem că dă faliment), să poţi să-ţi continui activitatea. Ai nevoie de diversitate. E la fel cu hiking-ul. Îmi place să fac asta, îmi place viaţa de hiker; dar ce fac dacă-mi rup un picior? Chiar şi atunci aş vrea să am o activitate, aşa că m-am diversificat. Am cumpărat o bicicletă, apoi un caiac, pentru că şi dacă-mi rup un picior, încă pot să vâslesc. Sau dacă se întâmplă altceva, încă pot să pedalez, o să am o alternativă.

Andrei Huţanu: Ce părere ai, ar putea oricine să se ocupe de hiking? Ori îţi trebuie anumite talente speciale pentru asta?

Christine Thürmer: După cum ţi-am zis, dacă te uiţi la mine, n-ai spune că sunt femeia care a parcurs cea mai lungă distanţă în hiking din lume. Dacă eu pot să o fac, poţi şi tu. Hiking-ul e cel mai democratic sport: n-ai nevoie de bani mulţi, de talente speciale, trebuie doar să pui un picior în faţa celuilalt. Există o vorbă printre hikerii din Statele Unite: dacă nu reuşeşti să termini un traseu, 80% din problemă e ce e în mintea ta şi doar 20% e din cauza picioarelor. Oricine poate parcurge 30 de km în 16 ore, nu ai nevoie de competenţe speciale pentru asta. Partea specială e să faci asta în fiecare zi, din nou şi din nou, timp de 5 sau 6 luni. Adică dacă stăm să ne gândim, oameni cu picioare amputate sau nevăzători, persoane cu tot felul de dizabilităţi au făcut hiking din Mexic şi până în Canada. Dacă ei pot să facă asta, poţi şi tu.

Andrei Huţanu: Ce sfat ai pentru cei care ar vrea să se apuce de hiking?

Christine Thürmer: Am două sfaturi: unul practic, al doilea psihologic. Să începem cu cel practic. Cel mai important lucru care va decide dacă vei reuşi sau nu pe un traseu este greutatea rucsacului. Fitness-ul îl vei dobândi pe drum. Să parcurgi Via Transilvanica durează 5-6 săptămâni; poate că te vor durea muşchii în prima săptămână, dar după aceea va deveni mult mai uşor. Nu pierde timp antrenându-te înainte, pentru că nu are rost. Dar dacă ai în spate 20 kg, greutatea asta doar te va încetini şi te va face să te simţi inconfortabil. E greu să schimbi greutatea rucsacului când eşti deja pe drum, aşa că e cel mai bine să porneşti cu cât mai puţine lucruri. Rucsacul meu are 5 kg cu tot cu echipamentul de camping; dar dacă stai la tanti Ioana sau tanti Maria, poţi să reduci asta la 2 kg. E suficient, nici n-ai nevoie de mai mult de atât: tanti te vor hrăni, vei avea cazare şi mic dejun, n-ai nevoie de nimic în plus. Cu fiecare kg în minus, îţi creşti şansele de a finaliza traseul. De aici derivă cel de-al doilea sfat: dacă ai mai puţin de 2 kg, n-ai nevoie de încălţăminte specială. Eu fac hiking în încălţăminte obişnuită de alergare, care este foarte uşoară. Lucrul acesta e important din 3 motive: întâi e greutatea, pe care trebuie să o ridici la fiecare pas; apoi încălţămintea specifică pentru hiking e din piele: dacă se udă, durează o veşnicie până se usucă, în timp ce încălţămintea de alergare din pânză se usucă una-două. Bineînţeles că la magazin vor încerca să-ţi vândă încălţămintea grea de hiking, îţi vor spune că ai nevoie de ceva rigid, să-ţi protejeze gleznele. Exact opusul e adevărat: încălţămintea de hiking îţi va forţa picioarele ca într-un corset. Pentru că e atât de rigidă, vei face la fiecare pas exact aceeaşi mişcare; deci la fiecare pas vei pune în funcţiune exact aceiaşi muşchi, aceleaşi tendoane, ceea ce te va face să oboseşti mult mai repede. Încălţămintea de alergare pe de altă parte are o talpă mai flexibilă: la fiecare pas mişcarea va fi un pic diferită, aşa că nu vei obosi atât de iute. Acestea sunt sfaturile practice cele mai importante pe care le pot da. Şi ajungem acum la partea psihologică… Atunci când porneşti cu o distanţă lungă în minte (nu mă refer la câteva ore, ci să zicem la întreaga Via Transilvanica), nu te gândi la asta ca la o vacanţă: gândeşte-te ca la un job. Dacă te gândeşti ca la o vacanţă, ceva va fi aiurea: o să fii fugărit de un câine, vremea va fi urâtă, o să rămâi fără mâncare, ceva tot se va întâmpla. Şi după aceea îţi vei bate capul că ai economisit atâţia bani pentru vacanţa asta, ar fi trebuit să fie super, dar uite că nu e! Te vei simţi frustrat. Dar dacă te gândeşti ca la un job, nu vei fi frustrat, pentru că nu te aştepţi ca fiecare zi de muncă să fie perfectă. Hiking-ul e jobul meu acum, un job pe care nu l-aş schimba pentru nimic în lume.

Andrei Huţanu: Cine nu ar trebui să facă asta?

Christine Thürmer: Dacă ţi-e foarte frică de câini, n-ar trebui să faci asta. Dacă-ţi place ca toate să meargă exact aşa cum ai plănuit, ca pur şi simplu să te plimbi de la un hotel de 4 stele la altul, cu un şerpaş care să-ţi care bagajele, atunci nu fă asta. Pentru că nimic nu e conform planului: poate că dai de un cioban, ori de tanti Ioana care nu vorbeşte deloc engleza; poate că în camera în care dormi nu s-a mai făcut curat de o vreme; în fine, tot va fi ceva. Dacă nu ai un simţ al aventurii, nu o să-ţi placă, pentru că e un traseu plin de surprize.

Andrei Huţanu: Care a fost cel mai interesant traseu pe care l-ai parcurs? Exceptând Via Transilvanica, desigur.

Christine Thürmer: Toată lumea mă întreabă asta. Ce pot să spun e că depinde de situaţia mea. Acum câţiva ani, am făcut hiking în Suedia şi Norvegia, până la Capul Nord. Traseul a fost foarte frumos, dar mi-a fost frig în permanenţă, apoi toate erau groaznic de scumpe: un baton de ciocolată ajungea la 5 euro, iar eu mănânc 4 batoane pe zi. După asta, mi-am spus că următoarea ţară în care merg e neapărat să aibă o climă caldă şi în care lucrurile să nu coste atât. Aşa că înţelegi, totul depinde de ce vreau în acel moment: vreau aventură, în care să-mi testez limitele, ori sunt obosită şi vreau o călătorie de relaxare? Tot timpul spun: defineşte-mi o categorie, apoi îţi indic care e traseul cel mai important din categoria respectivă; care e cel mai spectaculos, mai cultural, mai spiritual traseu. Dar un nr. 1 absolut nu există.

Andrei Huţanu: Ai fost vreodată în pericol? În pericol real, nu într-unul dat de pălincă.

Christine Thürmer: Da, dar înainte să povestesc despre asta, vreau să subliniez că hiking-ul e unul din cele mai sigure activităţi outdoor. Schiatul de exemplu e mult mai periculos, pentru că poţi să-ţi rupi ceva. Dar dacă te plimbi cât m-am plimbat eu, mai devreme sau mai târziu va interveni ceva. Cu câţiva ani în urmă eram pe un drum din Australia. O fi fost noroc sau ghinion, dar am nimerit pe acolo într-un an cu El Nino. În partea aceea a Australiei plouă aşa, cam odată la 40 de ani. Lucrurile au devenit neplăcute, pentru că pământul efectiv nu putea să absoarbă cantitatea aceea de apă. Mergeam eu liniştită pe drum şi nu mi-am dat seama că la picioarele mele e un spaţiu gol imediat sub suprafaţă: o groapă, unde pământul a fost spălat de ploaie. A fost un coşmar: pământul s-a deschis la picioarele mele şi m-a înghiţit.

Andrei Huţanu: Ai fost rănită?

Christine Thürmer: M-am rostogolit când am căzut, dar rucsacul m-a protejat. Pământul îmbibat de ploaie era încă umed şi moale: ştiam că trebuie să mă caţăr la suprafaţă, dar mă scufundam tot mai mult în noroi. M-am speriat foarte tare, îmi imaginam deja că mă înec dacă noroiul ajunge să-mi treacă peste cap. Până la urmă am reuşit să mă agăţ de nişte rădăcini şi să ies. Nu departe de locul acestui accident am dat de nişte fermieri: le-am bătut la uşă, să mă lase să intru şi să mă spăl măcar pe faţă. S-au uitat doar la mine şi mi-au zis: „În noaptea asta nu mai mergi nicăieri, clar.” Şi-au dat seama că eram efectiv într-o stare de şoc: am făcut duş acolo şi la un moment dat m-am prăbuşit pe podeaua cabinei de duş. Fizic nu aveam nimic grav, doar nişte vânătăi, dar eram atât de şocată. Am fost foarte norocoasă că am supravieţuit.

Andrei Huţanu: Şi erai singură.

Christine Thürmer: Singură, dar fără urs!

Andrei Huţanu: Dar puteau fi alte animale periculoase: şerpi, păianjeni.

Christine Thürmer: Tu ce zici, care e animalul de care mi-e cel mai frică?

Andrei Huţanu: Câinele de la stână.

Christine Thürmer: Mi-e frică de el, dar nu cel mai mult. Nu e nici ursul, nici câinele, nici şarpele. Cel mai tare mi-e frică de căpuşe. Te pot infecta cu boala Lime, pe care dacă nu o descoperi la timp, devine cronică. Şi n-ai cum să te protejezi de ele; ok, există tot felul de produse pentru asta, dar o căpuşă tot se va strecura până la urmă. Şi când eşti singură, nu ai habar de căpuşa care ţi-a căzut pe spate, nu poţi să le îndepărtezi pe toate. De două ori am urmat tratament cu antibiotice pentru boala Lime, aşa că de asta mi-e frică. Celelalte animale pot fi periculoase. Dar dacă te urci în maşină acum şi porneşti înspre Bucureşti, pericolul unui accident de circulaţie e destul de ridicat, totuşi nu te vei gândi la asta.

Andrei Huţanu: Ce urmează? Ce planuri ai?

Christine Thürmer: Tocmai am revenit în România pentru evenimentul de deschidere, la care am avut onoarea de a fi invitată. Pentru mine e sfârşit de sezon acum. Trebuie să mai lucrez un pic la cartea mea şi poate că voi avea şi prezentări, evenimente, conferinţe în Germania despre viaţa de hiker. Cartea mea va apărea în februarie, iar sezonul următor de hiking îl voi începe în mai. Nu ştiu încă unde mă voi duce: de obicei planific cu mult timp înainte, dar de la Covid încoace să te ţii de un plan a devenit mai greu. Dar partea bună asta e: cu cât merg mai mult, cu atât am mai multe idei. Am o listă întreagă de trasee în minte, iar mai devreme sau mai târziu tot voi ajunge să le vizitez. De altfel foarte sus pe această listă se află un alt traseu din România de care puţină lume ştie, Via Mariae, care porneşte din Austria şi trece prin Ungaria şi România. Asta se află foarte sus pe listă.

Andrei Huţanu: Ce mesaj ai pentru hikerii din România, ori pentru cei care citesc acest interviu?

Christine Thürmer: România nu are cea mai bună reputaţie în afara graniţelor. Există multe prejudecăţi, chiar şi eu le-am avut când am venit aici. Dar ţara aceasta e atât de frumoasă! M-am îndrăgostit de România, iar Via Transilvanica e o bijuterie. Încercaţi să o apreciaţi, să o păstraţi şi să o cunoaşteţi, ieşind din casă şi parcurgând-o.

Andrei Huțanu / Andrea Nagy

Foto: Facebook Christine Türmer

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.