Ascultă Radio România Cluj Live

Copiii din școlile românești sunt cel mai adesea triști și debusolați!

Copiii din școlile românești sunt cel mai adesea triști și debusolați!
Foto: Ciprian Mihali

Articol editat de Carmen Sas, 14 iulie 2022, 13:57 / actualizat: 18 iulie 2022, 11:58

Ciprian Mihali predă din 1992 filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest, pentru ca din 2016 până în 2020 să lucreze la Bruxelles ca director pentru Europa de Vest al Agenției Universitare a Francofoniei. Din septembrie 2020, s-a întors la catedră. Profesorul și filosoful Ciprian Mihali este invitat lunar la „Serile Radio Cluj”.

 

„Foarte mulți profesori și foarte multe facultăți repetă la master ce au făcut la licență”

 

Stimate domnule profesor, am fost recent la festivitatea de absolvire a studenților de la Facultatea de Istorie și Filosofie a UBB. Ce pot să facă studenții după ce termină primii trei ani de studii la facultatea la care predați?

Vorbim de Sistemul Bologna care are la bază o idee foarte inteligentă, numai că ea a fost, desigur, destul de prost aplicată la noi. Ea este preluată din sistemul britanic, care este organizat în felul acesta, 3+2+3 (eventual cu un an de grație pentru doctorat). Asta înseamnă că suntem capabili să oferim pe o scară largă studii de licență la cât mai mulți absolvenți de liceu. Cei trei ani presupun studii generale de filosofie, de istorie, de biologie sau de matematică, astfel încât să poți să cuprinzi orizontul acelei discipline. De aceea este și permis ca după ce termini licența să poți să te muți de la o facultate la alta: un student de la filosofie poate să facă masterul la drept, iar un student de la drept poate să facă masterul la istorie ș.a.m.d, acolo unde există compatibilități cu numărul de credite; deci un student care are 180 de credite – pe 6 semestre – poate să se înscrie la orice master care are o cerință asemănătoare. Ei, abia masterul este specializarea studentului. Această specializare poate să fie una teoretică – de exemplu, la noi, pentru cine vrea să aprofundeze filosofia antică și medievală. E clar că asta nu e pentru piața muncii, dar este o preocupare de cercetare foarte interesantă. Sau cineva vrea să facă psihopedagogie, să se ocupe de copiii cu deficiențe de văz, de auz sau de alt fel… Deci există aceste punți, care permit specializarea după cei trei ani de studii generale. Evident, rămâne pe urmă doctoratul, care este împlinirea unui profil de cercetare.

Un doctorat nu prea lung, dar nici foarte scurt ca la politicieni…

Un doctorat serios se face cu greu în trei ani. Și aici m-aș poziționa pentru o clipă în favoarea sistemului Bologna (care, sigur, ne-a dat un pic peste cap, pentru că, așa cum am spus, l-am aplicat prost). Eu mi-am făcut teza de doctorat pe durata șapte ani, dar a fost o perioadă în care eram deja angajat la universitate și aveam niște norme didactice copleșitoare, cu foarte multe ore de predat, astfel încât să scrii o teză de doctorat nu era o sarcină foarte ușoară. Astăzi, doctoranzii au mai puține sarcini didactice: fac și ei un seminar sau două, au activități de cercetare, dar, în general, în legătură cu tema doctoratului lor. Ei trebuie să-și încheie doctoratul în trei ani, numai în cazuri excepționale au posibilitatea de a merge până la patru ani. E o perioadă un pic scurtă pentru o cercetare mare, totuși, e o perioadă în care se poate face o lucrare de doctorat onestă. Sistemul Bologna este, așadar, piramidal: cât mai mulți absolvenți de liceu să facă studii de licență, o parte dintre ei să continue cu masterul, iar cei mai buni să facă un doctorat. E un sistem care funcționează în Anglia de decenii, dacă nu de secole. Ar fi trebuit să funcționeze și la noi, numai că s-a stricat un pic povestea, acolo unde oamenii nu au înțeles la ce folosește masterul, adică etapa aceea intermediară. Acolo foarte mulți profesori și foarte multe facultăți repetă ce au făcut la licență. Dacă pierdem studenți pe drum, e din cauză că studenții își spun: „Ce rost are să mai fac încă doi ani ce am făcut la licență? Mai bine mă duc la altă facultate”. Studenții de astăzi sunt foarte combinativi și creativi în ceea ce privește pregătirea carierei lor.

Cei care termină doar cei trei ani de licență și nu vor să urmeze masterul se pot angaja?

Absolut, sunt licențiați în economie, în marketing, piața muncii absoarbe licențiații cu trei ani de studii.

Dar la filosofie, la litere, la istorie, după doar trei ani de facultate, pot ei să se prezinte în fața unei clase de elevi?

Da și nu. Ei fac în timpul facultății niște ore de predare în licee, un fel de practică. Dar am impresia că, pentru a putea să predea, au nevoie de un master cu înclinație pedagogică mai mare.

Mă refeream și la cunoștințele pe care le dobândesc în trei ani…

În niciun domeniu al muncii, de stat sau privat, nu ieși după trei ani perfect format pentru o meserie. Întrebați pe oricine: cineva care termină trei ani de facultate, când se duce să se angajeze într-o firmă sau organizație, trebuie să facă o pregătire suplimentară. Și atunci sunt niște training-uri, niște cursuri intensive, niște module, pentru că piața muncii este foarte dinamică, nu poți să-i ceri unei universități să se schimbe de la un an la altul după cum se schimbă piața muncii. Sigur că universitățile încearcă să țină pasul, dar la fiecare loc de muncă la care te duci ai nevoie de o instruire. Eu însumi, după atâția ani de experiență, ca să pot să plec ca ambasador, am avut nevoie de trei luni de instruire în minister. Atunci când termini, știu eu, o facultate de business și te angajezi la o firmă, tu ai cunoștințele generale de business, dar firma respectivă are un profil, fie în relațiile internaționale, fie în modul în care lucrează cu clienții, fie în partea de producție. Facultatea îți dă cărămizile, peste care tu construiești un acoperiș.

Mă gândeam că, pe vremuri, școlile profesionale durau cam 2-3 ani. Am vorbit cu un pantofar care mi-a spus că vreme de doi ani a învățat la școală această meserie. Dar pantofarul nu predă unei clase de elevi…

Școlile profesionale sunt foarte folositoare, doar că profesiile, cu rare excepții, s-au schimbat enorm. Dacă facem astăzi o școală profesională de faianțari sau de instalatori, e foarte bine, dar fiți siguri că în 5-10 ani o parte din ce ai învățat nu mai funcționează, pentru că se schimbă tipul de faianță, se schimbă adezivii ș.a.m.d. Sigur că distinsul domn pantofar de care spuneați repară pantofii în același fel ca acum 20-30 de ani. În momentul în care ai o meserie de felul acesta, în care ai stabilitate, te poți perfecționa în domeniul tău. Dar uitați-vă la ceasornicari: ne duceam ceasurile de mână la reparat… Ei, astăzi nu le mai ducem. Nici nu le putem duce, pentru că multe dintre ele nu se mai pot desface. Și cu asta ajung la un subiect care e foarte important: la ce mai e bună școala, dacă piața evoluează atât de mult? Profesorul Mircea Miclea spunea așa: „Școala rămâne absolut necesară. Ea trebuie întărită, nu slăbită”. Nu înseamnă că renunțăm la română și matematică, ci că trebuie să deprindem niște metacompetențe. De exemplu, trebuie să cultivăm la copii capacitatea antreprenorială. Antreprenoriat înseamnă că tu însuți ești capabil să pornești ceva de la zero, nu să faci doar ce ți se dă de făcut. Un antreprenor inovează în domeniul lui. Lucrezi într-o firmă mare timp de cinci ani, iar apoi spui: „Eu mă duc și-mi fac firma mea, și pe lângă ce am făcut aici, inventez un produs nou sau un mod de a lucra nou”. Nu trebuie să fie neapărat business: același lucru e valabil pentru o organizație, o acțiune socială ș.a.m.d. Apoi, profesorul Miclea invocă și autodisciplina, dacă nu mă înșel. Diferența de reușită dintre cei disciplinați și cei indisciplinați este mult mai mare decât cea dintre cei inteligenți și cei neinteligenți. De exemplu, e foarte important cum îți ordonezi camera, cum îți ordonezi notițele, cum îți ordonezi ziua de lucru. Astăzi nu mai formăm studenții doar cu niște conținuturi. Pe când eram noi studenți, toți cei din generațiile vechi își aduc aminte de mine cum veneam din Franța cu portbagajul încărcat de cărți și de fotocopii, pentru că la vremea aceea era o penurie incredibilă de cărți și le aduceam ca să citim din ele, să avem bibliografie. Studenții erau foarte încântați că citeau cărți din Occident și se simțeau pe o poziție de superioritate, pentru că aveau acces privilegiat la cunoaștere. Acum nu mai suntem în situația aceasta. Astăzi, când mă duc la curs, e foarte posibil ca studenții care sunt interesați de el să fi urmărit deja zeci de ore de înregistrări pe tema pe care o prezint. Și atunci, care mai e rostul meu în actul educațional? Că nu mai transmit conținuturi, ele oricum există. Dar contează cum le formulăm, cum le structurăm, în ce priorități le așezăm, cum învățăm noi să ne raportăm la ce cunoaștem, cât de critici suntem noi cu informațiile, cât de ușor putem să deosebim între cunoașterea adevărată și cunoașterea falsă, cât de aplicabilă este cunoașterea pe care o facem. Important e dacă învățăm să învățăm, dacă ne păstrăm deschise valvele cunoașterii. Adică nu te duci la școală și crezi că ai terminat, nu mai trebuie să înveți nimic.

 

 

„Școala nu le cultivă elevilor libera inițiativă și încrederea în ei înșiși”

 

Pasiunea aceasta ar trebui să o cultive mai ales școala. V-am urmărit în ultima vreme articolele dedicate educației, pe care le publicați cu un subtitlu sugestiv: România tot mai needucată. Asta, apropo de proiectul inițiat la nivel prezidențial. Îmi aduc aminte că președintele României declara în urmă cu câțiva ani că avem un stat eșuat. Mai de curând, ministrul Educației a spus că învățământul a ajuns la un punct minim. Ce e de făcut?

Am două comentarii în ce privește această declarație a ministrului. Primul ar fi că domnul ministru nu se află în poziția în care să-și exprime tristeți, cu tot respectul pentru funcția și poziția domniei sale, dar nu poate spune „cu toată tristețea și onestitatea”… Sunt tristeți și tristeți: este tristețea pe care o ai când te duci la vreo emisiune televizată, bunăoară. În general, sunt tristeți prefabricate, un pic dramatizate, ca să dea bine pe ecran. Dar dacă există o tristețe pe care ar trebui cu adevărat să o aibă domnul ministru, aceasta ar fi cea privitoare la tristețea copiilor care se duc la școală. Cât privește partea a doua a declarației, sunt absolut convins că domnul ministru este onest. Domnia sa, din poziția în care se află, a spus că școala a ajuns la un punct minim. Asta nu înseamnă că nu se poate și mai rău, ci doar că ne aflăm în cel mai rău punct posibil de până acum. Este o declarație care trebuie să ne dea foarte mult de gândit, și știți de ce? Pentru că domnia sa și câțiva dimprejurul domniei sale țin în mână destinele școlii românești de mulți ani. Nu e ca și cum eu m-aș duce de la Cluj la București, fără să fi avut vreodată treabă cu povestea aceasta, și să spun: „Mamă, ce dezastru e aici!”. Domnia sa a fost până anul trecut președintele Consiliului Național al Rectorilor! Asta e o funcție foarte importantă în România, pentru că a fost șeful tuturor universităților, al unui for prin care treceau toate politicile academice. Domnia sa a mai fost ministru al educației o dată, a fost deputat și senator, dacă nu mă înșel. Deci domnia sa este de cel puțin 10-12 ani în funcții de decizie majoră în acest stat. Cum s-a întâmplat atunci ca lucrurile să evolueze atât de rău? Și cum poate să declare așa ceva? Eu, dacă spun: „Domnule, cursurile de la facultate la care predau, inclusiv ale mele, sunt un dezastru”, ce-ar trebui să urmeze după asta? Să mă cheme rectorul la el și să-mi spună: „Bravo, domnule Mihali! Felicitări pentru onestitate, vă dăm o medalie. Ați declarat fără emfază și cu maximă tristețe că sunteți un dezastru, felicitări!”. Vedeți, aici avem o mică dificultate în a înțelege rostul unor asemenea declarații. Acum, să revin un pic la partea cu tristețea, pentru că este foarte importantă și pe asta eu am insistat un pic… Cea mai apăsătoare tristețe pe care trebuie să o avem în vedere este cea a elevului, a copilului care se duce plin de emoție în clasa pregătitoare, în clasa întâi la școală, cu bucuria aceea ingenuă a celui care vrea să descopere lumea; a copilului care ajunge în clasa a IX-a la liceu; a tânărului care ajunge în anul I la facultate. Mă refer la bucuria fiecărui început și la felul în care școala îi ucide această bucurie. Ce se întâmplă în școala românească încât copiii își pierd bucuria și plăcerea de a învăța? Nu mă interesează ce cursuri fac, din partea mea pot să facă numai religie toată ziua, numai biologie sau numai chimie. Dar dacă ei, din poziția de învățăcei, nu deprind împreună cu cunoștințele și bucuria de a le găsi, actul educațional este ratat. Foarte mulți profesori își spun așa: „Pe vremea mea trebuia să înveți, trebuia să citești. Și uite, eu așa am reușit în viață – și voi puteți reuși ca mine”. Dar nu este așa. Pentru că nu poți să aplici, dincolo de un prag de 10-20 de ani, chiar de 30 de ani în unele cazuri, aceleași metode educaționale. Nu funcționează la fel. Școala nu mai funcționează la fel de la o generație la alta, studenții pe care îi am acum nu sunt cei din 2010 sau cei de pe vremea noastră, din 1990. Sunt alte medii culturale, alte structuri de psihologie colectivă, alte expuneri la mass-media, lumea întreagă s-a schimbat. Or, eu nu pot să mă duc la catedră, să continui să-i pun pâlnia în cap omului ăluia și să-i spun: „Învață tot ce am scris eu, după aceea vino și reprodu-mi tot”. Pentru că îi amputez copilului cea mai importantă calitate a lui, care este curiozitatea, plăcerea de a descoperi și a învăța. Tu trebuie să-i spui acele lucruri la școală care să-l facă, la rândul lui, să-și spună: „Vreau să ajung acasă, să vorbesc cu mama și cu tata, să intrăm pe internet și să vedem care e povestea cu Antarctica!”. Nu, el vine acasă și vrea să uite ce i s-a spus la școală: „Aoleu, teme!” Copiii din școlile românești sunt în mare număr triști și debusolați. Eu îi văd și pe studenții mei, vin în anul I cu un soi de teamă: „Mă scuzați, mă iertați că vă deranjez, oare pot să vă deranjez?” Au impresia că ei sunt un deranj pentru profesor. Le spun studenților, inclusiv celor din ani mai mari: „Dragii mei, nu e deranj ce facem noi aici. Voi nu aveți de ce să vă cereți scuze la fiecare două fraze când puneți o întrebare”.

Am zice că sunt bine crescuți!

Buna creștere e una, iar jena aceasta, inhibiția, frica de a comunica, de a purta o discuție, de a-ți exprima o poziție în public e altceva. Cel puțin la nivel de facultate, ei sunt arareori obraznici. În schimb, sunt foarte des inhibați. Școala nu le cultivă libera inițiativă și încrederea în ei înșiși. Școala nu le dă sarcini creative, școala le dă sarcini repetitive. Sarcina repetitivă e sarcina care te face să-ți pierzi încrederea în tine. Pentru că dacă eu îți dau ție sarcina să aduci în fiecare zi zece găleți cu apă, poate că o faci o dată sau de două ori când te laud, dar după aceea îți vei spune: „Bine, dar eu parcă aș putea să fac mai mult de atât. De ce mă ține atât de jos, de ce mă obligă la această muncă, din care eu nu am nicio satisfacție?”. Copilul trebuie să aibă o satisfacție inclusiv făcându-și tema. Și nu satisfacția față de părinte, nici satisfacția față de profesor sau față de nota pe care o obține, ci satisfacția lucrului bine făcut, faptul că el poate să demareze o activitate, un proiect, și să-l ducă la bun sfârșit. Asta este plăcerea învățării, să începi tu ceva, pe cont propriu. Să vă dau un exemplu din domeniul meu, nu vreau să intru în alte discipline. Am dat niște lucrări studenților mei la filosofia contemporană, dintr-o zonă mai aridă a filosofiei. Și am văzut că la prima temă s-au chinuit, s-au luptat, dar le-a ieșit cât de cât bine. La a doua le-am zis altceva: „Pentru că forma aceasta de lucru nu a fost convenabilă, luați un text și scrieți o scrisoare unui prieten, ca și cum ați vrea să le vorbiți despre textul acesta”. Ei, vreau să vă spun că au scos niște texte minunate, care m-au emoționat cum de mult nu am mai fost emoționat. Pentru că au reușit să prindă cunoașterea aceea dură (cunoașterea nu e numai plăcere, e și efort), au reușit să o articuleze și, cu un pic de imaginație, de creativitate, să-și ducă povestea aceasta în plan propriu. Ei, asta trebuie să faci cu copiii, pentru că nu sunt roboți, nu sunt mașini de îngurgitat informații.

 

„Ceea ce se face acum nu este reformă, sunt cârpeli”

Dincolo de exemplul pe care ni l-ați dat, nu-mi dau seama cum s-ar putea ajunge la acest deziderat, cum s-ar putea face ca elevii să meargă la școală cu plăcere, să-și facă temele cu bucurie. Îmi aduc aminte de versurile lui Bacovia: „Liceu, cimitir al tinereții mele”. Versuri de acum aproape 100 de ani…

Bine, de la Bacovia nici nu ne putem aștepta la altceva decât la cimitire și ploi!

Dar am trăit cu toții realitatea aceasta până la urmă. Nu în fiecare zi am mers cu bucurie la școală, ne-am temut de o lucrare de control, ne-am temut de teze… Acum se scot tezele, o fi bine sau nu, habar nu am. Se încearcă din nou o reformă – a câta? – în școala românească. Nu știu, cu asta ar fi trebuit să înceapă noua reformă? Ce ar trebui, oare, reformat, mai întâi?

Dacă mă întrebați pe mine, ceea ce se face acum nu este reformă, sunt cârpeli. Seamănă cu cârpeala pe care o face un om nevoiaș colibei lui: astăzi plouă pe aici, așa că mută o bucată de tablă mai încolo; mâine pune o folie de plastic pe partea cealaltă, să nu intre muștele. Aflăm de pe o zi pe alta că nu mai sunt două semestre, ci trei. Dar stați, renunțăm la cele trei trimestre și facem cinci module! Nu există nicăieri în Europa sistemul de cinci module, să ne înțelegem. Apoi, renunțăm la teze, dar profesorilor le rămâne libertatea să dea teze. Cum așa, unui profesor i se năzare ca la o clasă să dea teze, la alta nu? Ce înseamnă asta din punctul de vedere al evaluării? Deci trebuie să fie un număr de note pe care să le primească un elev. Ce valoare are asta? Adică faptul că, la două ore pe săptămână, trebuie să am minimum trei note, ce înseamnă în raport cu patru note sau cu două note? Acestea sunt cârpeli, nu sunt reforme. Lucrăm la aceste aspecte de formă… Programa e la fel de dezastruoasă, pentru că intermediarii sunt un dezastru în educație. Între ministru și profesor sunt niște instanțe care nu funcționează, de la directorii din minister, până la inspectorii numiți politic. Degeaba îi spui unui profesor că poate să dea câte note vrea, nu are nicio valoare, cât timp el are de făcut 20 de subiecte. Trebuie să funcționeze în regim de maratonist într-un an și să-l îndoape pe copil cu informații.

L-am auzit pe ministrul Educației afirmând că elevii aleargă prea mult după note. Acum vor alerga profesorii să dea note!

Faptul că dai două sau cinci note nu înseamnă nimic, atâta vreme cât nu introduci asta într-o filosofie a evaluării, care să se bazeze pe niște aptitudini pe care copilul trebuie să le deprindă. Ce anume evaluăm? Cum am schimbat eu programa, cum am transformat ora de chimie (ca să dau ca exemplu o disciplină foarte grea)? Sau, cum spunea un coleg: „Toate cazurile substantivului se fac în clasa a V-a; de ce atunci?”. De ce se îngrămădesc la un anumit nivel toate pragurile de dificultate, care creează acele șocuri, acele blocaje la copii, care-i fac să ia note proaste și care-i duc pe părinți, evident, înspre meditații? Eu mă uit la manualele de chimie, de fizică de clasa a VII-a și văd o cantitate uriașă de informații acolo. Ce reții din numărul lui Avogadro la 14 ani, cum îl fixezi în minte, cum îl articulezi cu ceva din jurul tău? Du-i pe copii undeva în natură, în oraș, apoi arată-le elementele chimice pe care le pot întâlni, nu îi îndopa cu toate cifrele inutile. La fizică la fel, diferitele forțe nu fac sens pentru copii dacă nu se leagă de ceva din jurul lor. Or, copiii, deja la 12-14 ani, își pun întrebarea: „Ce pot să fac cu asta? Cum pot să mă folosesc de cealaltă?”. Vine această presiune teribilă din partea școlii: „Trebuie să înveți, ai test la chimie!” Te duci la școală, iei 5 sau 6 (pentru că nu ai cum să înțelegi toată poliloghia aceea), apoi vii acasă, iar mama sau tata spun: „Aoleu, copilul nostru nu mai învață!” Te cheamă diriginta și zice: „Știți, i-a scăzut nivelul, poate ar trebui să facă niște ore suplimentare. Poate să facă cu mine sau pot să vă recomand pe cineva”. Și intrăm în celălalt vârtej nebun, care este cel al meditațiilor, cangrena școlii românești. Cultura aceasta sufocantă a meditațiilor nu o întâlnim nicăieri în altă parte.

Apropo de module, note, trimestre, programă, evaluări… Cine stabilește, până la urmă, toate chestiunile acestea?

Sunt niște comisii, e o întreagă armată…

…de oameni care, probabil, nu au predat în viața lor, la modul serios.

Poate că au predat, dar, ajungând în minister, au certitudinea că au predat bine. Dar știți ce m-a surprins pe mine? Am citit un comunicat al Consorțiului Universitaria, prin care forul respectiv cerea să fie invitat la dezbaterile privind noua lege a educației. Consorțiul Universitaria e format din cele mai bune opt sau nouă universități din România. Iar cele mai bune universități din România au fost lăsate pe dinafară la discutarea proiectului de lege a educației… Cine să vorbească despre legea educației, dacă nu cele mai bune universități? Ministrul acesta îmi e pe undeva simpatic, pare, așa, gospodar. Când vine la televiziune, parcă vine cu un ciocan în mână și întreabă ce e de reparat. „Păi, trebuie să bateți două cuie”. Își scoate cuiele de la curea, le bate și zice: „Uitați, domnule, ce bine arată! Vă place lucrarea, nu?”. E o improvizație permanentă, nu e o viziune. O viziune presupune întrebarea fundamentală: ce fel de cetățeni ne dorim noi pentru anul 2040-2050? Asta e problema, trebuie să ne proiectăm într-un viitor mediu (nu putem să avem în vedere viitorul îndepărtat, la cum se schimbă lumea). Ce oferim noi copiilor noștri ca să fie pregătiți pentru orice va să vină? Astăzi ei au 14 ani, 18 ani, vor fi la vârsta deciziilor majore în viață în câțiva ani și vor fi cei care vor conduce această societate peste 20 de ani. Cum trebuie să arate România din 2040, ca acești oameni să poată lua cele mai bune decizii pentru ei, pentru viitorul lor și al copiilor lor? În momentul de față nu le dăm aceste abilități, cu care să facă o societate mai bună atunci. Ne vor reproșa peste ani că nu am fost capabili să-i instruim, să-i pregătim pentru viață. Pentru că noi îi pregătim în mare parte după modelul vieții noastre: „Lăsați, că și pe vremea mea a fost așa, lăsați, că nici noi nu am avut atâtea și ne-am descurcat”. Asta ne trage în jos, asta înseamnă stagnare și regres în raport cu alte societăți, care ne-o iau înainte astăzi.

Am avut vreodată viziune, în ultimii 30 de ani?

Am avut câteva tentative cu ministrul Miclea. Apoi, a existat o guvernare bună prin 2011. Dar ele au fost repede sufocate de dominația mediocrității politice. Riscul cu educația e că pare că toată lumea s-ar pricepe, ca la fotbal: e suficient să ai copii ca să crezi că ești specialist în educație, sau e suficient să stai lângă cineva deștept ca să crezi că deșteptăciunea se ia. Dar în educație nu merg așa, politicile educaționale totuși sunt lucruri foarte sofisticate. Uitați-vă cum arată generațiile de copii care au trecut prin acest dezastru de organizare a școlii în pandemie, uitați-vă la cum sunt studenții noștri după doi ani de pandemie! Ei au acumulat niște carențe pe care le vor depăși foarte greu în anii ce vin. Pentru că nici nu am avut grijă psihologic de ei, nici nu am reușit noi ca profesori să facem mai mult pentru ei, să avem un pic de înțelegere, să anticipăm puțin cât de greu ar putea să le fie. Trebuie să ai o capacitate de anticipare și de viziune. E posibil ca peste patru-cinci ani să se mai întâmple ceva, nu știm ce. Fă-l pe copilul acela rezistent, echilibrat, disciplinat, creativ, inovativ, fă-l să fie el însuși încrezător în puterile lui și să dea o formă lucrurilor din jurul lui. Învață-l să se descurce singur, dacă noi nu-l vom putea ajuta să se descurce.

                           

Interviu realizat de Dan Moșoiu

Transcrierea: Andrea Nagy

 

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebooktwitter și instagram.

 

Selecția Jazz in the Parc Competition jurizată de Radio Cluj
Reportaje vineri, 5 iulie 2024, 12:39

Selecția Jazz in the Parc Competition jurizată de Radio Cluj

Parcul Central din Cluj-Napoca se transformă în acest weekend într-un hub efervescent pentru jazz-ul contemporan. Jazz in the Parc Competition...

Selecția Jazz in the Parc Competition jurizată de Radio Cluj
Sunt din nou probleme pe Aeroportul Internațional “Avram Iancu”
Reportaje vineri, 28 iunie 2024, 13:28

Sunt din nou probleme pe Aeroportul Internațional “Avram Iancu”

Mai multe zboruri ale unor companii aviatice sunt întârziate cu ore bune sau au fost chiar anulate, iar, de cele mai multe ori, pasagerii află...

Sunt din nou probleme pe Aeroportul Internațional “Avram Iancu”
Servicii stomatologice gratuite pentru copii
Reportaje joi, 27 iunie 2024, 12:23

Servicii stomatologice gratuite pentru copii

Pentru copiii care locuiesc în Cluj-Napoca, o vizită la dentist nu necesită un efort prea mare. Situația e cu totul alta în mediul rural, unde,...

Servicii stomatologice gratuite pentru copii
Admiterea de vară la Universitatea Babeș-Bolyai
Reportaje joi, 27 iunie 2024, 11:16

Admiterea de vară la Universitatea Babeș-Bolyai

Pentru admiterea din această vară, UBB scoate la concurs peste 27.800 de locuri, pentru anul universitar 2024-2025, dintre care aproximativ 5.300...

Admiterea de vară la Universitatea Babeș-Bolyai
Reportaje marți, 25 iunie 2024, 14:00

Dorina Chiriac: ”Pe mine actoria m-a salvat. Recomand”

Actrița Dorina Chiriac, prezentă la TIFF la premiera filmului Moromeții 3, în care a jucat, a avut și o întâlnire foarte relaxată cu...

Dorina Chiriac: ”Pe mine actoria m-a salvat. Recomand”
Reportaje duminică, 23 iunie 2024, 00:00

Lângă ape, prin pădure, de Rusalii nu umblăm | VIDEO

Una din cele mai vechi sărbători creştine este Duminica Cincizecimii, când Sfântul Duh a pogorât asupra ucenicilor sub formă de limbi de foc,...

Lângă ape, prin pădure, de Rusalii nu umblăm | VIDEO
Reportaje sâmbătă, 22 iunie 2024, 14:21

Dana Bunescu: ”Faptul că am ales să fac film m-a scutit de experiența exilului”

De la ”Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” și ”Moartea domnului Lăzărescu”, primele producții românești regizate de Cristi Puiu...

Dana Bunescu: ”Faptul că am ales să fac film m-a scutit de experiența exilului”
Reportaje vineri, 21 iunie 2024, 17:32

Catrinel Dumitrescu, Premiul de Excelență la TIFF.23

Actrița Catrinel Dumitrescu, cunoscută pentru rolurile sale în film și teatru, va primi premiul de excelență la Gala de Închidere a celei de-a...

Catrinel Dumitrescu, Premiul de Excelență la TIFF.23