Scriitoarea Lilia Calancea: Oamenii buni seamănă între ei, călăii niciodată

Cel mai recent roman al său, ”Sunt oare un călău?” a apărut la începutul anului în colecția Ego.Proza a editurii Polirom.

Articol editat de cristina.rusu, 25 martie 2022, 11:27 / actualizat: 29 martie 2022, 17:58

Scrisă sub forma unui jurnal, cartea este o confesiune a unui fost gardian din lagărul de exterminare a evreilor de la Treblinka, Polonia, loc unde au pierit aproximativ 750.000 de evrei și 2.000 de romi.

Imediat după moartea părinților săi, Margarita Kostenco, fiica gardianului, găsește un jurnal ținut de tatăl său în lagăr. Ea este cea care începe să caute adevărul și citește acest jurnal pe care mama sa l-a continuat după moartea fostului gardian. Este o poveste copleșitoare, cu amintiri despre viața în lagăr, care se succed sub forma unor tablouri zugrăvite în culori intense. Fiecare pagină aduce o nouă întâmplare, oamenii nu se justifică ci povestesc despre moartea care sufocă totul. Și totuși, în mijlocul ororii apar și mici povești de dragoste, așa cum pe locul de odinioară al lagărul acum răsar, în mod nedrept, flori.

Oamenii buni seamănă toți între ei, în schimb călăii niciodată, spune Lilia Calancea, care își propune să redea în acest roman complexitatea sufletului omenesc, disecând sentimentele de vinovăție ale celor care au scăpat cu viață din infern.

Este un roman scurt, dar foarte puternic, pe care îl citești dintr-o suflare, conpleșit de groază, dar și cucerit de proza acestei scriitoare cu un condei precis ca un bisturiu, care nu face risipă de cuvinte, reușind însă să stârnească în cititor o multitudine de sentimente.

Doina Borgovan: Aţi publicat chiar la începutul acestui an, la editura Polirom, un roman care se numeşte Sunt oare un călău? Vă mărturisesc încă de la începutul discuţiei noastre că m-a răscolit, m-a emoţionat cartea dumneavoastră, aşa că am simţit ca pe o nevoie să stăm de vorbă despre ea. Felicitări în primul rând.

Lilia Calancea: Vă mulţumesc foarte mult. Acesta a fost şi scopul, să încerc să transmit răscoala din sufletul meu, pentru că şi pe mine m-au răscolit cărţile care m-au ajutat să mă documentez. Deşi e vorba de o ficţiune, totuşi locul – Treblinka în acest caz, un lagăr de exterminare nazist -, a existat, nu este o invenţie a mea. Mintea mea e prea modestă ca să inventeze o fabrică a morţii. Deci dacă cititorul e tulburat un pic de textul meu, probabil că ar trebui să fiu mulţumită ca autoare, deşi subiectul este foarte greu.

Doina Borgovan: Este vorba despre un jurnal al unei persoane numită Kostenko, care a fost gardian în acest lagăr al morţii de la Treblinka, pe teritoriul Poloniei. Tot timpul m-am întrebat dacă a existat cu adevărat un asemenea personaj, dacă aţi găsit un asemenea jurnal şi ce v-a determinat să spuneţi această poveste.

Lilia Calancea: Întrebarea dumneavoastră mă face să cred că jurnalul a fost atât de convingător încât credeţi că l-am găsit. Eu am intrat în pielea personajului acesta, dar nu numai a lui, pentru că există trei personaje în pielea cărora trebuia să mă pun şi sunt personaje foarte grele. A fost fiica în primul rând, care deschide naraţiunea, urmaşa călăului; apoi cei doi călăi, Kostenko şi Moroz, care par să fie la extreme diferite, dar e mai complicat decât atât. E adevărat că gardienii din Treblinka, circa 200 la număr (am văzut listele) au fost băieţi tineri, între 20-25 de ani; aşa că de ce să nu fi existat un Kostenko?. Aici trebuie să deschid o paranteză, poate ar clarifica nişte lucruri: eu am sânge ucrainean; şi o bună parte din cartea aceasta eu o simt ca şi cum sângele meu parţial ucrainean a scris-o. E la un nivel iraţional, pur şi simplu am lăsat să vorbească sângele meu, ceea ce pentru mulţi va părea straniu. Dar pentru mine acest personaj a existat, eu l-am simţit viu. Cât şi celălalt, dar acolo e şi mai complicat; e şi acolo vorba de sânge, dar şi de imaginaţie, de literatură. Dostoievski m-a ajutat foarte mult să compun psihologia unui criminal.

Doina Borgovan: Cât de greu v-a fost să adunaţi toată documentarea?

Lilia Calancea: Dacă ne referim la timp, cred că au fost în jur de trei ani. Eu şi acum lucrez la carte, pentru mine e încă vie. Personajele sunt nemuritoare pentru mine, iar eu mă întorc la ele şi mai discutăm, la marginea gropii comune. Documentarea a fost foarte grea. Am mers şi la Treblinka: trebuia să simt energia locului, pentru că îl descriu în detaliu în carte. Era foarte important să simt ceea ce au simţit călăii, pe lângă victime. Desigur că victimele sunt în prim plan, pentru ele am scris cartea. E un soi de monument, pentru oamenii cei inocenţi care au fost lichidaţi: în 13 luni, sute de mii de inocenţi. În al doilea rând m-a interesat foarte mult cum un om simplu ajunge într-o zi călău (pe timp de război, desigur). Această problemă a fost ca o febră pentru mine, eu trebuia să înţeleg pur şi simplu. Şi evident că trebuia să înţeleg şi energia locului: cum e să stai într-un turn de veghe, să vezi tot infernul acesta. Trebuie să vezi cum să-l descrii, pentru că e cu totul alt limbaj: sunt atâtea morţi pe zi, atâta suferinţă – e vorba de copii, femei, de bătrâni -, iar limbajul e altfel. Eu aşa mi-am imaginat, că merg acolo să descriu cât de frumoasă e pădurea; şi într-adevăr e frumoasă în apus de soare, asta e ironia. Să vedeţi, citisem în timpul documentării că mamele care veneau cu copii în vagoanele acelea de vite, când ajungeau la Treblinka şi se mai întâmpla să se oprească vagoanele să aştepte intrarea în lagăr, iar calea ferată era atât de aproape de pădure că rămurelele ajungeau în vagon prin deschizături, le arătau copiilor şi le spuneau ce frumoasă e natura. Desigur că nu am putut să includ tot în cartea mea, dar un cititor foarte atent va găsi pe fiecare pagină câte-o mică istorie, câte-un moment pe care am vrut să-l descriu. Cartea e foarte concentrată, e o doză foarte puternică pentru un psihic care nu este pregătit pentru acest subiect. Moartea în genere e un subiect complicat; dar o moarte nemeritată, în cantităţi industriale, e foarte greu de acceptat pentru un psihic sănătos.

Doina Borgovan: Spuneţi dumneavoastră că oamenii buni seamănă toţi între ei, însă călăii nu seamănă niciodată. Tocmai asta aţi reuşit foarte bine, să aduceţi în faţa cititorului multiplele faţete ale răului. Pentru că şi aceşti călăi sunt răi într-o oarecare măsură, dar există în permanenţă un balansoar care se ridică şi coboară, de la rău la bun.

Lilia Calancea: Aşa funcţionează un om normal: nu poate fi nici sfânt, nici diabolic 100%. Nu ne-am născut toţi călăi; foarte mult depinde de context, de familie. Eu spun asta cu siguranţă pentru că de mică am fost un copil foarte rebel şi făceam prostii destul de serioase. Un copil de azi e mult mai sensibil decât un copil sovietic: noi eram un pic mai duri, nu credeam în Dumnezeu; eram pionieră, aveam conflicte cu bunica mea, care aprindea candele. Eram două generaţii din regimuri diferite, cu filosofii diferite. Eu acum îmi dau seama că un rol foarte mare în viaţa mea l-a jucat biblioteca la care mama mea lucra şi unde am început să înţeleg nişte lucruri. Nu pot să zic că am devenit mai bună; dar omul care încearcă să gândească, omul care citeşte literatură bună devine mai empatic. Iar empatia aceasta ne deosebeşte de animale: empatia cu care unii se nasc, iar alţii o dobândesc prin cărţi. Când eram copil, mi-am spus că totuşi lucrurile nu sunt atât de simple, că există doar oameni răi şi oameni buni; totul este amestecat şi trebuie să mai cresc un pic să înţeleg de ce un om se comportă ca un monstru faţă de cineva şi ca un om absolut normal faţă de altcineva. Psihicul omul e foarte complicat; iar literatura mă ajută să înţeleg nişte nuanţe, să operez cu ele şi să transmit mai departe cititorului meu nişte nuanţe. Nu trebuie să judecăm după aparenţe sau pur şi simplu după un context anume, dar asta nu înseamnă că trebuie să justificăm sau să tolerăm faptele rele ale cuiva. Dar în primul rând ar trebui să înţelegem nişte lucruri ca să le putem preveni.

Doina Borgovan: Citind cartea aceasta în contextul în care suntem, cu războiul foarte aproape de noi, a avut un alt efect asupra mea şi am citit fiecare frază prin filtrul acestui război crunt şi absurd, care se petrece acum în Ucraina. Una dintre scenele mele preferate este cea în care scriitorul Janusz Korczak intră însoţit de un grup de copii în acest lagăr de la Treblinka, iar copiii sunt foarte liniştiţi, pentru că scriitorul le spune o poveste. Aş fi dorit să vorbim tocmai despre această putere consolatoare a poveştilor, despre rolul literaturii în condiţii crunte. Cum vedeţi dumneavoastră aspectul acesta?

Lilia Calancea: În primele zile ale acestui război am fost şocată, chiar dacă eu fac parte dintre persoanele cu temele de acasă pregătite: ştiu ce înseamnă Rusia, mentalitatea sovietică, ştiu cum gândeşte un om simplu de acolo faţă de cei care suntem deja în Occident. Pentru că a trebuit să citesc foarte mult despre al Doilea Război Mondial, ca să plasez în context Treblinka mea şi psihologia călăului, pot să-mi dau seama că multe lucruri despre care am citit se repetă din păcate. Când auzi că istoria se repetă e deja un clişeu, e o frază pe care nici n-o mai iei în seamă; dar când vezi cu ochii tăi, trăieşti aceleaşi scheme… Războiul de azi se aseamănă foarte mult cu cel din secolul trecut, doar că noi avem mai multă tehnologie la îndemâână şi aflăm mult mai repede toate ororile care se petrec acum în Ucraina. În primele zile îmi spuneam: „Stai un pic, la ce mai servesc cărţile dacă iarăşi ajungem la război? La ce mai serveşte cultura, pentru cine scriem noi?” Mai ales când afli că preşedintele Rusiei nu obişnuieşte să citească absolut deloc; consilierii şi prietenii lui – foştii, că nu mai are prieteni azi – au povestit asta în interviuri. Şi acum simt că scriitorii sunt un pic dezorientaţi, pentru că noi am crezut în puterea culturii, a educaţiei, a cărţilor. Eu totuşi mă consolez cu faptul că, poate că fără cultura pe care o avem noi azi, lucrurile ar merge şi mai rău. Când urmăresc riposta Ucrainienilor sunt foarte tristă pentru ei (după cum v-am spus, am şi eu sânge ucrainean). Eu am simţit puterea literaturii ucrainene, o putere pe care Europa n-o cunoaşte. Este aşa un paradox, aşa o ironie! Noi descoperim acum ucrainienii, dar ei există de sute de ani. Scriitori, poeţi, artişti ucraineni au lăsat pixul, au lăsat instrumentul muzical şi au pus mâna pe arme. Să ne întrebăm: dintre noi, câţi am fi capabili de asta? Ceea ce nu ne dăm seama mulţi dintre noi e că suntem acum în mâna ucrainienilor: dacă ei îşi lasă braţele în jos, urmăm noi. Pe mine mă interesează foarte mult relaţiile interumane pe timp de război. Chiar aseară citeam un caz similar cu cel al lui Janusz Korczak: o doamnă de la un orfelinat din Ucraina s-a ascuns într-un subsol cu vreo 30-40 de copii. Iată, îl avem pe Janusz Korczak din secolul XXI. Vedeţi, istoriile acestea, din care şi mai multe vor ieşi la suprafaţă după război, inspiră un scriitor: eu sunt sigură că se vor scrie poveşti cutremurătoare după acest război din Ucraina. Poate mai puternice decât cele din al Doilea Război Mondial, pentru că noi punem accentul deja pe alte nuanţe, pe alte valori umane.

Aş dori ca cititorii mei să înţeleagă că Treblinka a existat şi a fost un loc înfiorător. E foarte important să nu ne uităm morţii, mai ales pe cei inocenţi. În al doilea rând, e foarte important să nu uităm că orice călău a fost cândva un om inocent. Din păcate războiul face din noi călăi fără să ne dăm seama. Procesul acesta nu se întâmplă peste noapte; de aceea e important să facem alegerile corecte, iar asta înseamnă să citim, să punem întrebări incomode, să fim informaţi.

Doina Borgovan: Am pregătit un citat din ”Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, pe care ştiu că şi dumneavoastră îl apreciaţi: „Margareta, nu trebuie să te nelinişteşti. Totul va fi drept, aşa e construită lumea.” Aşa să fie?

Lilia Calancea: Mi-aş dori foarte mult. Există o mare taină în lumea noastră, iar eu sper ca într-o zi să ajung în faţa celui mai mare adevăr şi să înţeleg lucrurile acestea. Sunt lucruri care sunt foarte greu de acceptat într-un război. Literatura încearcă să descifreze nişte enigme, dar cel mai important e că literatura pune în continuare întrebările cele mai mari. Poate că acesta este rolul vieţii noastre, să căutăm răspunsuri.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.