Festivalul Temps d’Images împlinește 10 ani

Pe parcursul anilor, Temps d’Images -Timpul imaginilor– a devenit imaginea timpului nostru, o încercare de a înțelege lumea contemporană prin diverse forme de artă. Iar discursurile ce abundă în promisiuni neonorate și inflația de știri false reprezintă teme majore pe care organizatorii le abordează sub diverse forme: performance-uri, spectacole cu implicarea publicului, filme și lansări de carte.

Articol editat de cristina.rusu, 5 noiembrie 2017, 06:00

Dar mai multe a aflat Liliana Popa, de la directorul festivalului, Miki Braniște.

Miki Braniște

Liliana Popa: — Luna noiembrie este luna în care festivalul Temps d’Images împlineşte 10 ani. Este o ediţie centrată pe discurs şi realitate, mai exact pe acele promisiuni care ne înconjoară şi informaţiile false care ne fac să nu mai cernem adevărul de realitate.

Liliana Popa: — De ce această temă?

Miki Branişte: — Mi se pare că e foarte prezentă această confuzie pe foarte multe planuri în care noi activăm, ca profesionişti sau ca simpli cetăţeni. Cu toate că fiecare dintre noi cunoaştem din priviri lucrurile destul de neclare, nu reuşim să le verbalizăm într-un discurs care să poziţioneze această atitudine. Ştim ce se întâmplă, ştim că sunt nişte promisiuni, ştim că sunt foarte multe informaţii false. Încercaţi să fiţi mai coerenţi cu voi înşivă.

Cred că, cumva încercăm să arătăm faptul că e nevoie de mai mult timp pentru a înţelege ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem oricum bombardaţi de foarte multe informaţii, e foarte greu să faci o selecţie din ceea ce-ţi vine în Newsfeed. Din ce în ce mai greu găseşti surse serioase de informare. Ca să le ai, trebuie să le cauţi; ca să le cauţi, trebuie să ai timp. E un mic cerc vicios în care ne tot învârtim.

Chiar ieri citeam un articol într-un ziar online, care vorbea despre faptul că în România s-a făcut un studiu şi suntem printre ţările cu cel mai mare număr de persoane care cred în ştiri false. Şi asta te sperie. Devenim cumva imuni la lucruri plăcute, pozitive. Aşteptăm mai degrabă să se întâmple o apocalipsă ca să putem reacţiona la ce e în jur.

Se pare că suntem într-o direcţie care ne mută un pic focusul de pe ce ar trebui să ne reţină atenţia şi să ne facă să ne meargă mintea într-o direcţie pozitivă.

Practic, prin toate spectacolele pe care le-am selectat şi evenimentele pe care le-am invitat ne dorim să se vadă foarte bine acest fir roşu al temei Discurs şi realitate. Avem câteva producţii făcute la Cluj.

Aş începe cu producţia recentă de la Asociaţia Reactor de Creaţie şi Experiment, se numeşte Miracolul de la Cluj şi e un spectacol care vorbeşte despre fenomenul Caritas. Este foarte interesant, vă recomand să veniţi. În spatele spectacolului este o cercetare foarte serioasă. Şi când am văzut spectacolul, am rămas şocată să văd că în acea piramidă financiară, de fapt politicul era foarte prezent şi susţinea toată această mişcare financiară.

Dincolo de asta, noi, organizatorii festivalului am realizat anul acesta trei coproducţii. Una dintre ele se numeşte Societate cu Răspundere Limitată şi este o interpretare contemporană făcută de către patru tinere dramaturge de la Cluj asupra unui text din anii ”60, Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt. Ele încearcă să plaseze în zilele noastre povestea de atunci (pentru că se poate întâmpla oricând şi oriunde).

Se vorbeşte despre un aşa-zis investitor, care vine în oraş şi cumpără, practic el decide puterea de a dezvolta oraşul sau de a omorî oraşul. Am folosit foarte multe mijloace multimedia în realizarea spectacolului. Publicul este implicat de la începutul spectacolului până la sfârşit. Sunt 7 variante de spectacol – în fiecare seară se poate juca alta – şi publicul alege ce să vadă. Participă la luarea deciziilor în ceea ce priveşte perspectiva pe care o poate alege dintre cele 7 variante.

Multe dintre spectacolele pe care le prezentăm vorbesc despre ce alegem să vedem. Mai e unul, realizat de către regizorul Theodor Cristian Popescu, se numeşte Sclav. E un text scris în 2012 de Maria Manolescu. Are legătură cu descoperirea în România a unor sclavi în nişte comune din sudul ţării, dar pe lângă acest eveniment total neaşteptat pentru societatea noastră, regizorul şi autoarea încearcă să vadă care este perspectiva artistului contemporan asupra ceea ce vede că se întâmplă în societate. Şi chestionează rolul pe care şi-l atribuie artiştii.

Mi se pare că toată programarea artistică pe care o facem încearcă să deschidă nişte perspective interioare şi emoţionale asupra a ceea ce ni se livrează în mod obişnuit. Nu ne propunem absolut deloc să spunem că noi prezentăm adevărul, prezentăm diferite perspective pe care le cunoaştem (sau nu).

Cred că ce am învăţat în tot acest parcurs de 10 ani de festival este că nu există perspective unice, există perspective multiple. Şi ca să îl înţelegem pe celălalt de lângă noi trebuie să fim deschişi şi la perspectiva lui, pentru că adevărul e undeva la mijloc.

Liliana Popa: Şi filmul este prezent la festivalul Temps d’Images. Ce aduce filmul acesta?

Miki Branişte: — L-am invitat pe regizorul Radu Jude să fie artist asociat. Acesta a pregătit un program de filme care se desfăşoară ca şi eveniment paralel cu festivalul, un eveniment conex, sub numele Editing history. Şi acesta are legătură cu ce am spus înainte, cu perspectivele pe care ni le alegem pentru a ne raporta la evenimente.

El ne-a propus o selecţie de filme de nişă, bazată pe materiale de arhivă găsite şi din care se poate crea un nou material artistic. Pe lângă filmul său Ţară moartă care a ieşit în această vară în cinematografe, o să mai prezentăm Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, şi acesta un film făcut din imagini de arhivă, fără comentarii (sunt doar conversaţiile din timpul filmelor respective).

După aceste filme o să existe şi câte o discuţie cu regizorii filmului şi aşteptăm spectatorii să vină curioşi, să vadă ce anume i-a animat pe fiecare dintre ei. Avem un film care se numeşte Revue, făcut într-o coproducţie Germania-Rusia, care prezintă viaţa în URSS între anii 1950-1960. De asemenea, o să mai fie o lansare de revistă făcută de un barselonez şi urmată de nişte proiecţii.

Liliana Popa: — Festivalul Temps d’Images care începe duminică, 5 noiembrie și ține până duminică, 12 noiembrie, face anul acesta un adevărat recurs la istorie, atât prin acest eveniment cât şi prin evenimentul conex. Veţi fi prezenţi în mai multe locaţii din Cluj. Unde vă vom găsi?

Miki Branişte: — Pe lângă Fabrica de Pensule (unde este şi studioul unde realizăm producţiile noastre), o să mai fim prezenţi la partenerul nostru ZUG.Zone, unde activează compania de teatru maghiar Váróterem Projekt.

Ei vor prezenta în cadrul festivalului un spectacol despre Cernobîl, realizat într-o manieră care mie mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă sunt informaţii destul de dure de îngurgitat.

În acelaşi timp, actorii joacă un joc în permanenţă şi e aşa o tensiune între informaţia dură şi jocul copilăresc. Apoi la Reactor este o altă locaţie, la Universitatea Sapientia este o sală pe care am transformat-o în sală de spectacol.

La Cinema Dacia putem să vedem seria de filme din programul Editing history; şi la Casa Tranzit de asemenea.

Liliana Popa: — Festivalul Temps d’Images are aşadar un program bogat. Dacă dorim să fim prezenţi la evenimente, putem găsi toate informaţiile pe site-ul www.tempsdimages.ro.

Andrea Nagy/Liliana Popa

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.