Rețeta secretă. Tortul Kranz

Am o grămadă de tabuuri legate de sărbători. Știu că n-o să reușesc să fac un cozonac la fel de bun ca mama, sau sarmale la fel de bune ca bunică-mea. Așa că nu fac.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 26 decembrie 2016, 06:00

Există însă o rețetă care mă provoacă an de an și pe care mă încumet să o fac acum: tortul Kranz al bunicii soțului meu.

În general, atunci când te muți de la Brăila la Cluj te uimesc două lucruri: cât de rele sunt prăjiturile de cofetărie și cât de elaborate și bune prăjiturile de casă.

Rafinamentul prăjiturilor maică-mii nu depășea plăcinta cu mere. Fire nerăbdătoare, nu petrecea niciodată prea mult timp cu torturi sau alte dulciuri complicate, cu foi și creme sofisticate.

Așa că atunci când am gustat prima dată din tortul Kranz al lui Omi am fost cucerită pe loc. Și pentru totdeauna.
Omi era mică, energică și cu niște ochi incredibil de albaștri. Cu o mamă vieneză și un tată secui, primise o educație strictă, în care nu avea loc noțiunea de răsfăț. O admiram pentru ușurința cu care trecea de la maghiară la română și la germană. Nu se încurca, deși genurile din limba română îi mai dădeau din când în când de furcă.

Prăjitura Kranz se pregătea de patru ori pe an: în 18 martie (Sandor nap), de Paști, de ziua ei de naștere (16 decembrie) și încă o dată de Crăciun. Nici nu ne-ar fi trecut prin cap să-i cerem lui Omi să ne facă prăjitura și cu alte ocazii. Negocierile erau apucături care i se păreau de prost gust.

Așa că așteptam cele 4 ocazii, motiv pentru care probabil prăjitura ni se și părea așa de bună.
Ritualul, mai ales la Crăciun, includea deschiderea unui pachet de cafea Jakobs primit din Germania de la fratele ei, Franzi Onkel.

Pachetul se deschidea cu gesturi ceremonioase, după care ajungea pe la fiecare membru al familiei, care mirosea aroma innebunitoare. În oftaturile tuturor, Omi se ducea la bucătărie, punea fierbătorul pe sobă, apoi scotea tortul din frigider. Rotund, cu gaură în mijloc, îmbrăcat într-un strat de cremă galbenă și unul gros de nuci caramelizate.
Ceștile de cafea erau și ele scoase din bufet, din porțelan subțire, cu desene aurii.

La cafea primeam întotdeauna frișcă proaspăt bătută. Și, desigur, felia de tort. Aș fi mâncat vreo zece porții. Dar nu îndrăzneam să cer. Măsura era o valoare la care Omi ținea tare mult.

Ultimul Crăciun cu Omi a fost tare trist. Era deja prea bătrână și prea bolnavă ca să mai facă un tort, așa că ne-am adunat în jurul ei neputincioși și triști. Nici ritualul cafelei n-a mai fost respectat. Am stat, am mormăit câteva colinde și am plecat.

Sunt 12 ani de când Omi s-a dus. Așa că e momentul să-mi fac curaj. Și să încerc tortul ei Kranz. Pentru că e singurul mod în care îi putem aduce printre noi pe cei plecați.

Doina Borgovan