Incluziv: Accesibilitatea nu se oprește la rampă, lift și toaletă
UBB a găzduit conferința „Accesibilitatea ca responsabilitate comună”.
Articol editat de cristina.rusu, 5 iunie 2026, 16:02
Accesibilitatea nu este doar o problemă tehnică și nici doar responsabilitatea unei singure instituții. Este o temă care privește educația, arhitectura, serviciile publice, legislația, tehnologiile asistive și, în cele din urmă, felul în care persoanele cu dizabilități pot participa real la viața comunității. Aceasta a fost ideea centrală a conferinței „Accesibilitatea ca responsabilitate comună”, organizată la începutul lunii iunie de Centrul pentru Studenți cu Dizabilități al Universității Babeș-Bolyai, în colaborare cu AccessibleEU.
Evenimentul a reunit reprezentanți ai UBB, ai Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități, specialiști în educație incluzivă, arhitectură, design universal, tehnologii asistive, mobilitate și viață independentă. Discuțiile au vizat atât cadrul european și național al accesibilității, cât și dificultățile concrete care apar atunci când principiile trebuie transformate în practică.
În deschiderea conferinței, rectorul UBB, Daniel David, a vorbit despre conceptul de „excelență incluzivă”, pe care afirmă că l-a urmărit în mandatele sale de rector.
„Pentru mine excelența a fost mereu gândită ca o excelență incluzivă”, a afirmat el, subliniind că incluziunea nu trebuie să rămână „doar pe hârtie”, ci să devină o practică.
Rectorul a admis însă că UBB se confruntă în continuare cu dificultăți importante, mai ales din cauza patrimoniului construit. Universitatea are peste o sută de clădiri, multe dintre ele din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, iar adaptarea lor la standarde moderne este dificilă.
„Nu renunțăm. Mergem înainte pe măsură ce avem resurse, pe măsură ce primim feedback și propuneri”, a spus Daniel David.
El a vorbit și despre situația copiilor cu cerințe educaționale speciale, precizând că intențiile Legii 198 sunt bune, dar nu sunt încă susținute suficient de instrumente, materiale și pregătire a profesorilor.
„După integrare, nu avem suficiente materiale pentru a susține procesul educațional, iar profesorii nu au întotdeauna pregătirea necesară”, a spus rectorul UBB, menționând un proiect din fonduri europene dedicat copiilor cu cerințe educaționale speciale, aflat într-o fază avansată.
Marian Pădure, coordonatorul Centrului pentru Studenți cu Dizabilități din cadrul UBB, a insistat asupra faptului că accesibilitatea universitară nu înseamnă doar intervenții izolate, ci servicii coerente.
„Sprijinul acordat studenților cu dizabilități nu se reduce la adaptări punctuale, ci presupune dezvoltarea unor servicii coerente, colaborarea între structuri, comunicare cu facultățile și o înțelegere mai largă a nevoilor studenților”, a explicat el.
Potrivit acestuia, UBB lucrează la noi intervenții pentru accesibilizarea unor spații importante, precum cantina studențească din Hașdeu și clădirea Facultății de Studii Europene. Sunt luate în calcul elevatoare, covoare tactile și alte soluții prin care clădiri vechi să poată deveni mai accesibile.
Din partea ANPDPD, Monica Solomie a prezentat cadrul european privind drepturile persoanelor cu dizabilități, amintind Strategia europeană 2021–2030, Directiva privind accesibilitatea, cardul european pentru persoane cu dizabilități și cardul european de parcare. Ea a subliniat că accesibilitatea rămâne una dintre măsurile centrale avute în vedere la nivel european, în legătură cu educația, ocuparea, mobilitatea și participarea socială.
Totuși, discursul ei a arătat faptul că existența legislației nu garantează automat și aplicarea ei eficientă. România are legi și strategii, dar implementarea rămâne adesea inegală, iar unele servicii și aplicații publice continuă să fie greu de folosit de persoanele cu dizabilități.
Una dintre cele mai interesante dezbateri ale conferinței a vizat standardele de accesibilitate și caracterul lor obligatoriu.
Cristina Căluianu, președinte AccessibleEU, a atras atenția că, în multe domenii, implementarea standardelor rămâne voluntară.
„Standardele există, e foarte bine că există. De exemplu, unul dintre standardele adoptate în România este cel privind accesibilitatea mediului construit. Un altul este cel referitor la turismul accesibil. Un altul este cel referitor la accesibilitatea web și digitală. Dar aceste standarde nu pot obliga pe nimeni, operator public sau privat, să le implementeze”, a spus ea.
În replică, Mihai Tomescu, președintele Grupului pentru Inovație și Expertiză Socială, a susținut că atunci când legile trimit la standarde, acestea devin obligatorii.
„Legile care fac trimitere la standarde fac implicit ca aceste standarde să fie obligatorii”, a spus el. În opinia sa, problema majoră nu este neapărat lipsa standardelor, ci verificarea aplicării lor.
Conferința a arătat astfel cât de necesar este dialogul între specialiști din domenii diferite: juriști, arhitecți, reprezentanți ai instituțiilor publice, experți în educație, organizații ale persoanelor cu dizabilități și beneficiari direcți. Toți vorbesc despre accesibilitate, dar nu întotdeauna folosesc aceleași concepte sau pornesc de la aceleași premise.
O perspectivă importantă a venit din partea Oanei Mihăescu, de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, care a vorbit despre prejudecățile întâlnite în domeniul arhitecturii.
Printre acestea: „rampa strică fațada”, „nu merită investiția pentru o minoritate”, „clădirile istorice nu pot fi adaptate” sau „persoanele cu dizabilități nu frecventează acest loc”.
Oana Mihăescu a explicat că accesibilitatea nu trebuie redusă la triada „rampă, lift și toaletă”. Un spațiu accesibil trebuie să permită unei persoane să ajungă acolo, să intre, să îl folosească și să îl înțeleagă. Sistemele de orientare și informare, de exemplu, nu sunt un detaliu adăugat la final, ci o parte esențială a proiectării.
Ea a insistat și asupra schimbării de perspectivă: dizabilitatea nu trebuie privită doar ca o deficiență a persoanei, ci ca o nepotrivire între persoană și mediul construit sau virtual. Cu alte cuvinte, mediul este cel care poate exclude sau poate permite participarea.
În arhitectură, spune Oana Mihăescu, este nevoie ca utilizatorii cu abilități diferite să fie implicați încă de la începutul procesului de proiectare, nu doar după ce clădirea a fost terminată.
„Nu se termină totul când ai construit clădirea; trebuie să o monitorizezi și să o testezi”, a subliniat ea.
Ideea finală a prezentării sale a sintetizat, de fapt, mesajul întregii conferințe: accesibilitatea ideală nu trebuie să fie un pretext pentru amânare. Conceptul de „pragmatic universal design” propune pași mici, dar concreți, făcuți astăzi.
„Este mai important să facem pași mici și pragmatici astăzi decât să așteptăm accesibilitatea ideală pe care o vom construi poate foarte greu mâine”, a spus Oana Mihăescu.
Conferința de la UBB a arătat că accesibilitatea nu poate fi tratată ca o anexă a politicilor publice, a arhitecturii sau a educației. Ea trebuie gândită de la început, împreună cu persoanele direct vizate, și aplicată constant. Pentru că, dincolo de norme, standarde și strategii, accesibilitatea înseamnă dreptul fiecărei persoane de a învăța, de a circula, de a participa și de a fi prezentă în spațiul comun.
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online AICI. Ne găsești și pe facebook, X și instagram.