Adevărul despre… minciună – Laura Visu-Petra la Radio Cluj

Mințim nu doar ca să ne protejăm, ci uneori și ca să manipulăm sau să producem prejudicii altora.

Articol editat de cristina.rusu, 22 mai 2026, 11:17 / actualizat: 22 mai 2026, 16:35

De mici ni se spune să fim cinstiți și să nu mințim. Dar pe măsură ce creștem, descoperim că viața e mai complicată decât poveștile din copilărie – că uneori adevărul doare, că alteori nu ne ajută să ne atingem scopurile și că, în asemenea momente, minciuna pare singura ieșire.

Știm că minciuna există chiar și în natură: unele animale își mimează moartea sau își schimbă culoarea ca să supraviețuiască. La oameni însă, lucrurile sunt mai complicate – mințim nu doar ca să ne protejăm, ci uneori și ca să manipulăm sau să producem prejudicii altora.

Așadar, ce este minciuna? Un defect de moralitate, o unealtă de supraviețuire sau un element inevitabil al vieții în societate?

Cercetătoarea Laura Visu-Petra, profesor universitar doctor, recunoscută pentru studiile sale despre minciună, mai ales la copii, ne ajută să înțelegem mai bine acest fenomen.

Tiberiu Crișan: Laura, bine ai venit la Radio Cluj!

Laura Visu-Petra: Ca să căutăm un fel de definiție a minciunii, aș începe cu o metaforă care mi-a plăcut foarte mult. A folosit-o o cercetătoare cu care chiar avem colaborări, Victoria Talwar, din Canada. Ea spunea că minciuna e un fel de caleidoscop – acel caleidoscop pe care îl au copiii și prin care, când privești spre soare, vezi diferite culori și diferite figuri, în funcție de cum îl învârți. La fel, dacă ne uităm la minciuna unui copil, a unui adolescent sau a unui adult, vedem ceva despre cum funcționează gândirea lui, despre funcționarea lui morală, despre emoțiile pe care le are în legătură cu noi sau cu o situație. Tocmai de asta cred că e atât de interesant – poți vedea lucruri diferite, în funcție de cum te uiți la ea.

Pentru o definiție mai specifică, acest comportament are câteva ingrediente ca să fie considerat minciună. În primul rând, trebuie să fie o încercare intenționată – trebuie să existe acest nivel de intenție, de deliberare, și să nu fie ceva accidental sau din necunoștință de cauză. Apoi, e o încercare reușită sau nu – nu trebuie să avem neapărat succes pentru ca ceva să fie minciună. Ideea e că încercăm să introducem în mintea celuilalt o idee pe care noi o considerăm neadevărată.

T.C.: E o diferență între motivele pentru care mint cei mici și cele care îi fac pe oamenii mari să nu spună adevărul?

L.V.P.: La un nivel foarte de bază, nu există o diferență foarte clară. Există însă o clasificare interesantă a minciunilor. Avem, pe de o parte, minciunile numite antisociale – fie ca să ne protejăm de niște consecințe, fie ca să avem un avantaj într-o competiție. Sunt numite așa pentru că sunt oarecum în avantajul propriu, dar în dezavantajul celuilalt. Aceste minciuni sunt mai prevalente la o vârstă timpurie.

Pe măsură ce creștem, minciunile se diversifică. Apar minciunile prosociale – de exemplu, când facem un compliment cuiva fără să credem cu adevărat lucrul acela. Sau apar minciuni prin care acoperim un rău mai mare la nivel de grup – in-grup față de out-grup. Acestea sunt numite blue lies. E un nume interesant, consacrat în Statele Unite, pentru a-i desemna, de exemplu, pe cei din poliție, cu uniformele lor albastre, care se acopereau practic unii pe alții. Așa au ajuns să fie numite collective lies sau blue lies – minciuni prin care, la nivel de grup, îi înșelăm pe alții.

T.C.: Cred că primul efect al unei minciuni asupra mea este faptul că nu mai am încredere în celălalt. Ce alte efecte mai are minciuna?

L.V.P.: Da, e clar că minciuna e unul dintre comportamentele cele mai sever sancționate, cu efecte interpersonale severe – inclusiv în relațiile terapeutice, în relațiile de cuplu, în relațiile părinte-copil. Aproape indiferent de contextul interpersonal, minciuna e văzută ca un element care șubrezește foarte serios încrederea celuilalt, și o face pe termen lung. Nu are doar consecințe imediate – odată descoperită, poate avea reverberații pe termen lung, ceea ce alte comportamente problematice nu produc.

T.C.: De exemplu?

L.V.P.: De exemplu, dacă un copil nu ascultă de părinte atunci când i se spune să nu ia un anumit obiect, dar recunoaște ce a făcut, teoretic ar fi mai ușor iertat pentru acțiunea respectivă decât pentru faptul că ar inventa ceva, ar acuza fratele sau ar elabora o poveste pentru a se scoate din situație.

În general, la nivelul mecanismelor interpersonale, există așa-numita truth-default theory – presupunerea că ceilalți ne spun adevărul. Asta ne face funcționarea mai ușoară. Dacă ar trebui să deliberăm de fiecare dată, cum vedem că se întâmplă, de exemplu, în mediul penitenciar – avem niște studii foarte interesante în această direcție – observăm că într-un mediu ostil, în care te simți nesigur și ai senzația că ți se poate întâmpla ceva rău oricând, setarea de bază este că ceilalți te mint. Iar asta are foarte multe costuri.

Apropo de costuri, ele se simt la nivelul stresului interpersonal, în vigilența pe care trebuie să o ai tot timpul și în monitorizarea discursului celuilalt. Toate astea ne fac mult mai puțin relaxați în interacțiunile cu ceilalți. Dacă, în schimb, presupunem că ni se spune adevărul și doar din când în când, când avem indicii că poate nu e așa, verificăm – e un univers în care ne place mai mult să funcționăm și ne simțim un pic mai liberi.

T.C.: Pe termen scurt, minciuna îmi rezolvă o problemă. Dar poate să-mi creeze și probleme?

L.V.P.: Dacă e imediat detectată, atunci da, îmi creează mai multe probleme. Dar dacă trece nedescoperită, s-ar putea să o adopt ca o strategie mai frecventă. Minciuna vine de multe ori ca răspuns la o frustrare sau la ceva care, cel puțin potențial – sau în imaginația mea – devine neplăcut. Iar acest răspuns imediat se poate generaliza. Practic, devine un fel de evitare.

La fel cum motivele pentru care evităm anumite situații sau persistăm în evitare ne pot crea un stil mai anxios de a reacționa la lucruri, minciuna poate fi folosită din ce în ce mai frecvent, până ajungem să apelăm la ea aproape în orice situație. În plus, această evitare a situațiilor dificile nu e benefică – mai ales pentru copii.

T.C.: Încheiem cu probabil cea mai practică întrebare, una care ar avea sens pentru părinții care ne ascultă. Ce i-ai spune unui părinte despre cum să-și crească copilul în raport cu minciuna?

L.V.P.: Nu e un mesaj doar din partea mea – încerc să sintetizez câteva idei din literatura destul de amplă existentă până la ora actuală. Se pare că, mai degrabă, părinții pot să creeze un mediu care încurajează adevărul, decât să descurajeze minciuna.

În primul rând, o constantă a cercetărilor ne arată că un stil parental punitiv, care, imediat ce depistează o minciună, o pedepsește – sau, la nivel școlar, școlile care sancționează foarte grav minciunile – au cele mai mari rate de minciună. Generează, paradoxal, cea mai multă minciună, pentru că de fapt creează un soi de anxietate, iar persoanele vor încerca mai degrabă să evite. Așadar, o concentrare pe minciună nu e foarte productivă.

În schimb, a crea un mediu în care încurajăm adevărul, deși pare la îndemână, nu este realizat de prea mulți părinți. Trebuie să ne gândim cât de frecvent îi lăudăm pe copii pentru că ne spun adevărul.

O a doua strategie foarte importantă, și poate la fel de greu de realizat, este să nu modelăm noi minciuna. Există un comportament parental în care folosim minciuni fie în scop disciplinar, fie ca să protejăm emoțiile copiilor.

T.C.: Îmi aduc aminte: „Hai cu mine la dentist, că n-o să te doară.” Și am crezut, și nu am primit anestezie. A fost îngrozitor.

L.V.P.: A fost îngrozitor. Astfel de minciuni sunt extrem de problematice, chiar dacă sunt foarte bine intenționate.

T.C.: Laura Visu-Petra, mulțumesc frumos că ai venit la radio să stăm de vorbă.

L.V.P.: Și eu îți mulțumesc foarte mult pentru invitație.

Laura Visu-Petra, profesor în cadrul Departamentului de Psihologie al UBB Cluj, coordonează grupul de cercetare RiddleLab, unde interesul pentru diferențele inter-individuale de pe parcursul dezvoltării se intersectează cu psihologia judiciară. Editează un blog invitat pe Psychology Today, MindRiddles unde comunică spre publicul larg răspunsuri din cercetare la enigme referitoare la comportamentul pro- și antisocial pe parcursul dezvoltării.

Acest interviu a fost coordonat de doctor Kallay Eva, lector universitar în cadrul Departamentului de Psihologie al UBB Cluj.

Tiberiu Crișan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online AICI. Ne găsești și pe facebook, X și instagram.