Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Astăzi romanul ”Nu mai e nimeni acasă” de Sabina Yamamoto.

Articol editat de cristina.rusu, 25 mai 2025, 00:00

Astăzi vă propun o carte care nu se citește ușor, dar care se insinuează adânc și sincer în conștiința cititorului. Este vorba de romanul Nu mai e nimeni acasă de Sabina Yamamoto.

Numele autoarei este unul relativ nou în literatura română, dar debutul său a fost imediat remarcat de critici, atrăgând atenția prin claritate, forță narativă și profunzime emoțională. Autoarea locuiește în Japonia de mulți ani, dar rădăcinile ei sunt românești – iar romanul nu este doar o călătorie autobiografică, ci și o cartografiere subtilă a rătăcirii, a identității în tranziție, a sentimentului de dezrădăcinare.

Nu mai e nimeni acasă este un roman cu accente autobiografice puternice, dar nu este nici un simplu jurnal, nici un act de confesiune brutală. Este o meditație fină, lucidă și dureroasă asupra identității și asupra supraviețuirii emoționale. Cartea este o cronică de familie desfășurată pe mai multe planuri: social, istoric și emoțional. Prin ochii unei fete care traversează copilăria într-un mediu familial disfuncțional și neprotector, adolescența într-o Românie postcomunistă haotică și apoi maturitatea într-o Japonie în care este străină din toate punctele de vedere – cultural, lingvistic, afectiv – cititorul urmărește o transformare profundă, în care supraviețuirea emoțională devine formă de eroism. Cartea vorbește, de asemenea, despre Japonia – nu cea din broșurile turistice, ci o Japonie reală, conservatoare, rigidă, în care o femeie străină, divorțată, cu copii, trebuie să lupte nu doar cu prejudecățile sociale, ci și cu sistemul juridic. Este o mărturie despre cum e să te simți străin nu doar într-o țară, ci și în propria viață. Și despre curajul de a spune: „nu mai pot”, dar și „merg mai departe”.

În acest roman nu există întoarceri spectaculoase acasă, pentru că acel „acasă” – așa cum bine observă autoarea – este o stare, nu un loc. Și odată pierdută, această stare nu se mai regăsește. Nici în casa părintească, nici în țară, nici în altă familie, nici în limbă. Este o observație tulburătoare și extrem de relevantă pentru mulți dintre cei care au emigrat sau au fost nevoiți să se desprindă de ceea ce înseamnă familia tradițională. Așa cum ne sugerează titlul, „nu mai e nimeni acasă” nu e doar o constatare, ci o concluzie existențială.

Autoarea evită cu eleganță orice urmă de sentimentalism sau melodramă. Deși povestea sa este una dureroasă – cu abandonuri, despărțiri, divorț, relații tensionate cu părinții și o luptă continuă pentru echilibru – scriitura este calmă, lucidă și totuși emoționantă. Folosește persoana I, dar nu cade în introspecții narcisiste. Păstrează o distanță clarificatoare care dă textului forță și autenticitate.

Este remarcabil și modul în care autoarea juxtapune cele două societăți – România și Japonia – fără să judece, ci doar să observe. Cele două lumi funcționează ca plăci tectonice: la suprafață există acalmii, dar în profunzime se acumulează tensiuni ce vor erupe inevitabil. O metaforă perfectă pentru viața personajului, care pare să-și găsească, cu fiecare capitol, tot mai puțin loc în lume, dar își păstrează demnitatea și luciditatea până la capăt.

Criticii literari au remarcat apropierea acestei cărți de proza confesivă de tip Stela a Simonei Goșu – o altă apariție importantă în literatura noastră contemporană. Ambele romane explorează memoria, trauma și drumul sinuos către o formă de împăcare. Dar Sabina Yamamoto reușește să adauge o dimensiune culturală unică: cea a migrației și a reinventării într-un spațiu complet diferit.

Finalul romanului este departe de a oferi o încheiere sau un deznodământ satisfăcător. Din contră, aduce la suprafață o altă poveste, în versiune comprimată, ca un ecou care sugerează că, de fapt, nu există sfârșit. Viața merge mai departe, iar ce ne definește nu este „reîntoarcerea”, ci felul în care ne ducem mai departe golul, absențele, tăcerile. Este o poveste despre fuga de acasă – dar și despre nevoia de a regăsi, undeva, o formă de „acasă”. Este o carte despre traumă, dar și despre reziliență. Despre cum te poți pierde în viața altora – în relații, în culturi străine, în reguli care nu sunt ale tale – și despre cât de greu este să te regăsești.

Recomand această carte pentru oricine a simțit vreodată că nu se mai regăsește în propria familie, în propria țară sau chiar în propria piele. Este o carte despre rătăcire, dar și despre claritate. Despre absență, dar și despre supraviețuire. Despre pierderea rădăcinilor, dar și despre curajul de a te înrădăcina, poate, altundeva. Și despre cât de mult ne putem reconstrui, chiar și atunci când pare că nu mai avem nimic.

Nu mai e nimeni acasă a fost desemnată „Cartea de debut a anului” de revista Observator Cultural – o recunoaștere meritată pentru o voce nouă, dar matură, lucidă, cu un ton distinct. Nu este o poveste despre Japonia sau România, ci o poveste despre noi toți – despre fragilitate și reziliență, despre durere și seninătate, despre viață.

Cartea este inclusă în lista titlurilor clubului de lectură pentru adulți Bătălia Cărților din acest an și o puteți împrumuta de la Secția de Împrumut pentru Adulți și Artă.