Francisc Baja
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 8 februarie 2023, 06:00 / actualizat: 8 februarie 2023, 8:52
Și-a propus să scrie o trilogie autobiografică și deja se află la volumul al doilea. Prima carte din serie, apărută la Editura Paralela 45, se intitulează ”Aproape totul e ok” și se petrece în cea mai mare parte în cartierul clujean Mănăștur. Este o relatare ușor melancolică, dar lipsită de resentimente, a copilăriei anilor ’80, cu adulți măcinați de grija traiului zilnic și cu copii care cresc oarecum la întâmplare.
În al doilea volum, apărut la editura Charmides și intitulat ”Ce am făcut în vara în care mi-am luat un casetofon roșu” îl regăsim pe autor militar în termen la Agigea. Este o carte care în care se reflectă foarte limpede căutările autorului pentru firesc, pentru autentic, pentru real. Dialoguri scurte și percutante, în rafală, un ton melancolic și ușor resemnat, dar și mult umor găsim în această a doua parte a trilogiei autobiografice a lui Francisc Baja. Autorul a povestit la Radio Cluj despre noul său volum și despre planurile sale literare:
Doina Borgovan: Francisc, ai venit la Radio Cluj ca să ne spui o poveste.
Francisc Baja: O poveste? Stai că nu eram pregătit așa. (râde)
DB: Să ne spui ce ai făcut în vara în care ți-ai cumpărat un casetofon roșu. Este cel de-al doilea roman al tău dintr-o trilogie autobiografică. Cel puțin așa ai anunțat. După primul roman, de debut, povestești experiența de militar în termen. De ce ai simțit nevoia să expui acea perioadă din viața ta?
FB: Pentru că s-a născut ideea de trilogie, și pentru că am în vedere o trilogie, trebuie să existe o continuare la primul volum, iar continuarea a apărut firesc. La un moment dat scriam la primul volum, și a apărut o amintire din armată. Și mi-am dat seama că scena aia nu are ce să caute în primul meu roman, am scos-o și mi-am spus că va face parte dintr-un volum separat, dacă o să pot să îl scriu. Am scris destul de mult, vreo patru sau cinci ani, cartea originală trebuia să fie de două ori mai mare, dar am scurtat-o în ultimul an.
Am zis că acolo s-au întâmplat niște lucruri care sunt relevante pentru acea perioadă.
DB: În mod evident, publicul tău, bărbații care au fost militari în termen, se vor regăsi foarte bine în această lume cazonă pe care tu o expui cu foarte mare sinceritate și într-un mod foarte direct. Nu ascunzi nimic.
FB: Eu nu sunt genul care să ascundă. Chiar vreau, am încercat să spun chiar totul, dar nu poți să faci asta într-un roman de 200 de pagini. Încă nu sunt sigur dacă nu cumva o să existe și o ediție viitoare cu varianta completă a ei. Titlul original trebuia să fie ”Ce am făcut în anul în care mi-am luat un casetofon roșu”, ca să fie începutul și sfârșitul, dar, în fine, deocamdată e așa. În primul rând, nu se adresează doar celor care au făcut armata, ar fi prea de nișă, ar citi-o doar 5-6 oameni, se adresează celor care sunt interesați de o lectură de vacanță, sau celor care sunt curioși să afle ce se întâmpla în acea perioadă cu oamenii care trăiau în armată. Sunt și personaje feminine în carte, nu doar bărbați militari în termen și ofițeri.
DB: Există un fel de microunivers în această cazarmă, pe care tu îl populezi cu foarte multe personaje care sunt prototipuri: plutonierul, maiorul, oameni veniți din diferite zone ale țării cu tot delul de apucături, cu un limbaj foarte frust, un dialog foarte direct. Nu te temi că vei fi acuzat, poate, din cauza lui?
FB: Da, m-am gândit la asta, dar în același timp nu puteam să mă autocenzurez pentru că așa se vorbea în acea perioadă în armată. În orice țară din lume în armată se vorbește foarte urât. Nici n-am pus toate lucrurile pe care aș fi putut să le pun. Se vorbește foarte urât. Dar este un microcosmos pentru că așa a fost situația. Cazarma unde se petrece acțiunea nu este undeva în mijlocul unui câmp. Când într-o dimineață am fost duși în mijlocul unui câmp, lângă Constanța, era o cazarmă veche, atunci mi-am zis: Dumnezeule, dacă rămân aici ce mă fac, înnebunesc!! Chiar ăn acea zi mă certasem cu un ofițer, cu un locotenent de acolo și mi se spusese că e destul de dur și că trebuie să am grijă cu el. Și m-am gândit atunci oare ce aș păți dacă aș rămâne acolo, în câmp. În noapte aceea m-am culcat, iar la ora 1 s-a dat alarma. Și m-am întrebat: ce naiba? Chiar în prima noapte se dă alarma în armată? Eram convins că ne întoarcem în dormitoare. Dar ne-au încolonat și urmau să ne ducă la Agigea, pentru cei care urmau să lucreze. Și așa am ajuns în această cazarmă, pe malul mării, care era compusă din trei blocuri. Doar unul dintre ele ținea de armată. Ei, și acolo erau tot felul de oameni, majoritatea veniți din alte locuri, într-un fel sunt migranți. Cei care proveneau din Ardeal și din Banat erau cei care fuseseră strămutați forțat de regimul comunist în anii ’50.
DB: Ai făcut armata, deci la Agigea. Și ți-ai luat un casetofon roșu. Mai există acel casetofon?
FB: Există în roman și pe copertă (râde) În realitate nu, pentru că la un moment dat, chiar înainte de liberare, puțin după momentul unde se încheie romanul meu, la sfârșitul toamnei, unul dintre colegi tot punea muzică populară. I-am zis: nu mai pune populară, că sparg casetofonul. Și într-o seară m-am enervat și chiar l-am spart.
DB: Este foarte interesant că spui că ai scris mult mai mult la acest roman și că ai ales să îl scurtezi, pentru că citindu-l am avut permanent senzația că mai urmează ceva. Ultimele două pagini mi-au satisfăcut această curiozitate, am înțeles unde ai vrut să ajungi, dar parcă n-ai dezvoltat. Ca cititor am simțit nevoia de ceva mai mult.
FB: Interesant, mi s-a mai spus asta. Într-un fel îmi pare rău, dar și bine, că am renunțat, că am scurtat, dar cartea nu e un episod terminat, deci poate să continue.
DB: Ce am apreciat foarte tare au fost dialogurile, extraordinar de autentice, foarte scurte, foarte percutante, și acea atmosferă pe care tu reușești să o redai foarte bine. Citind cartea, chiar am avut impresia că sunt acolo, în poveste.
FB: Mă bucur că ai simțit asta. A fost și intenția mea, mai ales atunci când scriu genul acesta de literatură reconstructivă mă implic foarte mult în reconstituirea atmosferei și doar prin dialog reușești să învii acele senzații. Și tocmai de aceea am recurs la acel limbaj pe care tu l-ai numit frust. Dar ar trebui să spunem direct că e vorba despre înjurături. Dar așa se trăia. De dimineață până seara se înjura acolo.
DB: Foștii tăi colegi de armată au citit cartea, au ajuns la ea?
FB: Nu. Nu țin legătura cu ei. Am încercat să îl caut pe George, cel care este unul dintre personajele principale, dar nu l-am găsit și îmi pare rău. Dar în același timp, poate nu e bine să ne întoarcem către trecut, pentru că s-ar putea să fim dezamăgiți.
DB: Ce rol are scrisul pentru tine? Ai scris cartea asta ca să te eliberezi?
FB: Nu. Asta n-a fost eliberare.
DB: Nici liberare.
FB: (râde) nu. Conta foarte mult atunci acest cuvânt, liberare. Numai pentru asta trăiam. Mai ales în ultima lună, în ultimele zile foarte greu a fost. De fapt, mie îmi place să scriu din mai multe motive. Chestia e că vrei să dovedești că poți să scrii mai bine decât scriu cei din jurul tău. Și cu acest roman propun altceva decât ce se scrie acum la noi. Cred că e important să avem și alte voci într-o cultură. Dar devine o rutină. Începi să scrii și scrii în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi. Și este o anumită stare în care intri și care te poartă și în care te pierzi până la urmă.
DB: Și alegând această proză autobiografică nu te temi să te dezvălui, sa te expui atât de mult?
FB: Evident, oricât de puternic te simți în interiorul tău, tot ai momente când te simți vulnerabil.
DB: Planul tău este să completezi trilogia.
FB: Da, mare majoritate e scris și al treilea volum. Știi că în primul începeam de la maturitate, pe la 30 – 35 de ani, iar acum continui poveste, sunt pe la 40 de ani. Pentru unele experiențe trebuie să mai aștept puțin ca să am o perspectivă cât mai detașată. Și încep să le simt mai bine acum.
DB: Ai schimbat stilul?
FB: Da, tot timpul trebuie să schimb stilul, pentru că nu pot să scriu la fel de fiecare dată, nu pot să mă repet. Eu am și teoria asta, că dacă m-aș întâlni cu mine însumi, cel de acum un an de zile, nu m-aș recunoaște. Am fi două identități separate.
DB: Ce provoacă schimbarea asta așa de radicală?
FB: Nevoia de cunoaștere, de a acumula cât mai mult. Faptul că exiști, pur și simplu.
DB: Prin ce mijloace vrei tu să cunoști lumea și să te cunoști pe tine?
FB: Cunoașterea vine pur și simplu prin curiozitate, nu există altă formă. Sigur, nu e o intenție pe care și-o setezi, apoi bați din ușă în ușă ca să-ți faci cunoștințe noi.
DB: Cât mai ai din a treia carte?
FB: O să vedem. Poate un an, poate doi, poate trei. Nu există romane la scadență, pentru că atunci automat începi să scurtezi, să trișezi, pentru că vrei să te încadrezi într-un termen. Nu mai ai motivația să lucrezi pe text, și nici libertatea să lucrezi pe el. Libertatea contează cel mai mult. Sau iluzia de libertate, pentru că nu suntem chiar liberi.
DB: După ce vei simți încheiată această etapă autobiografică te gândești să scrii și alt gen de proză?
FB: De, eu oricum scriu și alt gen de proză în paralel. Tot timpul am pregătite planuri din astea de evadare. Când scriu trebuie să am permanent senzația că ce scriu este real.
Doina Borgovan
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
O trupă de actori omogenă și bine sudată, o secție de teatru pentru adolescenți, mai mult de 60 de voluntari de toate vârstele care se...
50 de adolescenți, majoritatea veniți din Pata Rât, au explorat orașul în căutare de subiecte pentru atelierele Tranzit Visual Lab. O viață...
E un curent mai răspândit la alții decât la noi, dar și în România sunt aproximativ 1.500 de împătimiți al căror hobby este realizarea...
Invitați la eveniment au fost prof. dr. Vasile Flueraș , scriitorul Horia Corcheș și editorul Bianca Mereuță de la Editura Singnatura. ...