De ce îşi aleg scriitoarele un pseudonim masculin?
Istoria a consemnat multe poveşti cu femei care s-au dat drept bărbaţi. Unele au încercat astfel să scape de acuzaţia de vrăjitorie, altele au vrut să se înroleze în armată; iar în anii ’40 o autoare de benzi desenate cu numele de Tarpe Mills şi-a făcut o carieră în timp ce cititorii ei credeau că e bărbat. Un exemplu mai recent e Joanne Kathleen Rowling, care şi-a păstrat din nume doar iniţialele la insistenţa editurii: editura credea că adolescenţii nu vor citi o carte cu vrăjitori scrisă de o femeie; ar merita o discuţie separată faptul că din start editura nu se aştepta că seria Harry Potter va fi citită şi de fete. Mai interesant e faptul că J.K. Rowling a ales un pseudonim masculin pentru romanele poliţiste lansate după Harry Potter, ceea ce arată că felul în care sunt privite scriitoarele pe piaţa de carte este încă în dezavantajul lor.
Nu trebuie să căutăm cu secole în urmă în istoria literaturii pentru a da de scriitoare care şi-au ales un pseudonim masculin. Există poveşti recente, din zilele noastre, care arată că o femeie are mai puţine şanse de a fi luată în serios în lumea literară – deci de a fi publicată – dacă numele îi trădează sexul:
Istoria a consemnat multe poveşti cu femei care s-au dat drept bărbaţi. Unele au încercat astfel să scape de acuzaţia de vrăjitorie, altele au vrut să se înroleze în armată; iar în anii ’40 o autoare de benzi desenate cu numele de Tarpe Mills şi-a făcut o carieră în timp ce cititorii ei credeau că e bărbat. Un exemplu mai recent e Joanne Kathleen Rowling, care şi-a păstrat din nume doar iniţialele la insistenţa editurii: editura credea că adolescenţii nu vor citi o carte cu vrăjitori scrisă de o femeie; ar merita o discuţie separată faptul că din start editura nu se aştepta că seria Harry Potter va fi citită şi de fete. Mai interesant e faptul că J.K. Rowling a ales un pseudonim masculin pentru romanele poliţiste lansate după Harry Potter, ceea ce arată că felul în care sunt privite scriitoarele pe piaţa de carte este încă în dezavantajul lor.
Catherine Nichols, o tânără aflată la început de carieră literară, a făcut un experiment grăitor în 2015. Totul a început cu câteva pagini din primul său roman, pe care le-a trimis la 50 de agenţi literari, dar abia de a primit răspuns. Apoi şi-a creat o altă adresă de e-mail şi o altă identitate: pe George, în numele căruia a trimis exact aceleaşi pagini.
„Am trimis 6 mailuri într-o zi. În 24 de ore am primit 5 răspunsuri, dintre care 3 îmi cereau întregul manuscris; alţi 2 m-au refuzat, dar tot odată m-au felicitat pentru ideea interesantă„, scria într-un eseu Chaterine Nichols.
Nichols a continuat sub numele lui George, până când a ajuns şi aici la 50 de agenţi, astfel a putut compara rezultatele. În total, George a primit 17 invitaţii de a trimite manuscrisul complet, în timp ce Catherine a adunat doar 2. Nichols a contactat oameni diferiţi, dar a existat o oarecare suprapunere; iar unul dintre agenţii care a refuzat să citească textul scris de Catherine a acceptat fără probleme romanul lui George. În cazul lui George până şi refuzurile erau mai politicoase: i se spunea că textul e inteligent construit, că are profunzime, în timp ce Catherine trebuia să se mulţumească cu refuzuri fără argumente. Nichols consideră că prejudecăţile acestea pun capăt multor cariere literare: dacă unui debutant în ale scrisului i se spune că sunt lucruri pe care le face bine, poate e suficient ca acesta să se lanseze în proiecte mai îndrăzneţe; dar dacă i se spune că textul lui e cam antipatic, atunci va renunţa. Iar femeile aflate la început de drum sunt îndeosebi vulnerabile la aceste critici.
„Munca noastră e compactată până când încape între 2 coperte roz„, a rezumat scriitoarea, care s-a folosit de feedbackul obţinut de George pentru a-şi îmbunătăţi cartea.
Scriitoarea americană Francine Prose a numit ginobibliofobie în 1998 desconsiderarea de care au parte colegele ei de breaslă. Termenul a fost reluat în 2011, când V.S. Naipaul, scriitor distins cu un Nobel pentru literatură, a declarat că nu consideră nici măcar o scriitoare ca fiind egala lui, nici măcar pe Jane Austen. Prose consideră că degeaba e ridicat subiectul din când în când în dezbatere, pentru că rezultatul e un vânticel care nu ajunge niciodată să se transforme în uragan:
„Femeile se întristează şi se descurajează, iar subiectul dispare încet şi în linişte„, a constatat cu amărăciune. Tot în 2011, premiul Pulitzer a fost câştigat de Jennifer Egan, contracandidatul ei fiind Jonathan Franzen. Mai multe au fost ziarele care au pus accentul pe pierderea lui Franzen, publicând fotografia acestuia, în timp ce câştigătoarea a rămas fără chip.
Revenind la J.K. Rowling, în 2013 aceasta şi-a publicat primul roman poliţist sub pseudonimul Robert Galbraith. Scriitoarea, care a fost repede demascată, spunea că-şi dorea să revină la ceea ce era la începutul carierei, când primea critici obiective şi era evaluată fără preconcepţii. Dar se pune întrebarea: de ce Robert şi nu Roberta? De altfel se zice că atunci când identitatea lui Galbraith a fost dezvăluită, directorul editurii a spus că nu şi-ar fi imaginat că romanul poliţist a fost scris de o femeie. În ultimii ani Rowling a publicat 2 cărţi pentru copii sub propriul ei nume; se pare că acestea pot fi scrise foarte bine şi de femei, editurile nu au nimic împotrivă. Percepţia asupra sexului scriitorilor diferă de la o ţară la alta: în ţările scandinave de exemplu nimeni nu se mai miră dacă o femeie scrie romane poliţiste din cele mai întunecate.
Scriitoare celebre cu pseudonim masculin
Toate cele 3 surori Brontë au publicat iniţial sub un nume masculin. În 1837 Charlotte Brontë a trimis câteva poezii lui Robert Southey, un poet cunoscut în epocă; acesta i-a răspuns că literatura nici nu poate, nici nu ar trebui să fie preocuparea unei femei. Surorile Brontë au devenit Ellis, Currer şi Acton Bell.
Frankensteinde Mary Shelley a apărut în 1818 fără numele autoarei, cu un cuvânt introductiv scris de soţul ei. Chiar şi astăzi unii îi atribuie acestuia cartea, argumentând că o fată de 19 ani efectiv nu putea să scrie un roman precum Frankenstein.
Pe Louisa May Alcott o asociem cu Micuţele doamne, povestea suavă publicată în 1868. Cartea aceasta a publicat-o sub numele ei, dar altele mult mai întunecate şi sângeroase scrise de autoare au apărut sub numele de A.M. Barnard. Motivul alegerii ei au fost banii: ca bărbat putea să le pretindă editurilor sume mult mai mari, pe care să-i aloce proiectelor mai importante.
Amantine Lucile Aurore Dupin şi-a publicat cele mai cunoscute lucrări sub numele de George Sand. Identitatea ei a ieşit la iveală la un moment dat, dar oricum dădea destule subiecte de bârfă presei de scandal, pentru că îi plăcea să poarte pantaloni şi era fumătoare. A avut o tabără serioasă de fani în timpul vieţii, printre care erau şi Hugo, Flaubert şi Balzac.
Andrea Nagy
Foto: Pexels.com
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
