Prima pagină » Personalitatea Zilei » Personalitatea zilei: Nicolae Iorga [AUDIO]

Personalitatea zilei: Nicolae Iorga [AUDIO]

Nicolae Iorga

În 6 iunie 1871 avocatul Nicu Iorga şi soţia lui, Zulnia, îşi înscriau în registrul cu nou-născuţi din Botoşani copilul venit pe lume cu o zi în urmă. Copilul a moştenit de la tatăl său statutul de boier: un lucru care nu mai era atât de important cum a fost secole de-a rândul, dar care a constituit un avantaj când a intrat în politică. Nicolae Iorga a fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu şi afiliat curentului conservator. Totuşi realizările sale cele mai răsunătoare l-au legat de scena publică, din care nu a lipsit timp de 5 decenii:

Articol editat de cristina.rusu, 6 iunie 2021, 00:00 / actualizat: 6 iunie 2021, 9:28

În 6 iunie 1871 avocatul Nicu Iorga şi soţia lui, Zulnia, îşi înscriau în registrul cu nou-născuţi din Botoşani copilul venit pe lume cu o zi în urmă. Copilul a moştenit de la tatăl său statutul de boier: un lucru care nu mai era atât de important cum a fost secole de-a rândul, dar care a constituit un avantaj când a intrat în politică. Nicolae Iorga a fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu şi afiliat curentului conservator. Totuşi realizările sale cele mai răsunătoare l-au legat de scena publică, din care nu a lipsit timp de 5 decenii:

Anii de tinereţe

Strămoşii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniţi din zona Pindului. Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârşite de a revendica acest popor şi istoria lui, istoricul a manifestat o reţinere în a-şi însuşi apartenenţa etnică explicit. A afirmat că se înrudeşte cu Cantacuzinii şi Craioveştii, dar aceste pretenţii i-au fost puse la îndoială de istorici. În 1876 a murit tatăl său, care nu avea nici 40 de ani, lăsându-l pe Nicolae Iorga şi pe fratele său orfani. Doi ani mai târziu a fost admis la Şcoala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permiţându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor. Profesorul său de istorie i-a trezit interesul pentru cercetare, Iorga afirmând mai târziu că această perioadă de formare i-a modelat viziunea despre cultura şi despre limba română, pe care a învăţat-o într-o formă clară, nealterată de ziare şi cărţile cele mai bine vândute. A făcut gimnaziul şi liceul la Colegiul Laurian din Botoşani, unde a obţinut rezultate excelente şi, din anul 1883, a început să ofere meditaţii colegilor pentru a creşte veniturile familiei. La vârsta de 13 ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel Arghiropol, şi-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote şi editoriale despre politica în Europa.

Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind catastrofa vieţii lui de şcolar în Botoşani, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. A ales să părăsească oraşul şi să se înscrie la Colegiul Naţional din Iaşi, unde a fost admis ca elev bursier. Tânărul vorbea deja fluent franceza, italiana, latina şi greaca, mai târziu referindu-se la studiile greceşti ca fiind „cea mai rafinată formă a raţiunii umane”, însă o contribuţie importantă în dezvoltarea sa multilingvistică a primit-o din partea unor profesori specializaţi precum Alexandru Philippide, Alexandru Şuţu şi Octav Teodorescu. La 17 ani a trecut printr-o etapă de rebeliune: a adoptat convingeri politice precum marxismul, de care se va dezice hotărât mai târziu. Văzându-se în pensionul urât al Colegiului Naţional, a încălcat regulile şi a fost suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa.

În 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi. A luat examenul de licenţă cu magna cum laude, prezentând o disertaţie pe tema literaturii greceşti, o realizare care l-a consacrat în rândurile academicienilor şi a opiniei publice, în mod special datorită tratării inedite şi veridice a unei teme mai puţin cercetate în acea perioadă. Ziarele din acea vreme au scris despre el, iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o minune de om”. Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni (Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei şi i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învăţătură să studieze în străinătate. A început să publice din ce în ce mai mult ca jurnalist de opinie în publicaţii locale şi naţionale de mai multe orientări, de la cele socialiste precum Contemporanul la Revista nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a ţinut un discurs public împotriva defăimării lui I.L. Caragiale, acuzat de plagiat de jurnalistul Constantin Al. Ionescu-Caion. A încercat să obţină un post de profesor la Universitatea din Iaşi, dar s-a lovit de opoziţie datorită vârstei fragede şi orientării politice. A devenit profesor de limba latină la un liceu din Ploieşti, petrecându-şi timpul cu folos, prin stabilirea de relaţii cu scriitori precum Alexandru Vlahuţă, Teoreticianul Constantin Dobrogeanu-Gherea şi istoricul Grigore Tocilescu. În 1890 a plecat în fine să studieze în străinătate după cum i se propusese, Iorga obţinându-şi diploma de doctorat la Leipzig.

Activitatea publicistică şi politică

În 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din acest moment s-a distanţat de influenţa lui Maiorescu, renunţând la Junimism şi afiliindu-se curentelor etno-naţionalist şi neoromantic pe care le promova revista. În aceeaşi perioadă a desfăşurat însă şi o susţinută activitate de cercetare academică: în decurs de numai câţiva ani a publicat peste 23 de titluri, printre care şi un volum despre Ştefan cel Mare, la cererea ministrului Spiru Haret, care ar fi urmat să fie editat în 1000 de exemplare şi distribuit în toate colţurile ţării. În 1905 a obţinut un mandat de deputat şi s-a alăturat Partidului Conservator. A intrat imediat în conflict cu Constantin Stere care, deşi avea cam aceleaşi idei ca sămănătoriştii (poate doar mai extreme), se înscrisese la liberali. Linia politică a lui Iorga era naţionalistă: profitând de un val de francofonie în rândul tinerilor, a boicotat Teatrul Naţional din Bucureşti şi a instigat la perturbarea reprezentaţiilor în limba franceză. Percepţia că Iorga era Xenofob i-a adus critici din partea unor cercuri moderate, printre care şi din partea tânărului critic Eugen Lovinescu. Iorga s-a despărţit în cele din urmă de Sămănătorul în 1906, punând bazele propriei publicaţii, Neamul Românesc. Un moment de cotitură în cariera sa politică a avut loc în timpul Răscoalei Ţărăneşti din 1907, începută în timpul cabinetului Conservator şi reprimată cu multă violenţă de cel liberal. Nicolae Iorga însuşi considera de altfel că ţărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa şi că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din regatul român. A încercat să îndemne partidele româneşti din Transilvania la boicotarea Dietei. A eşuat, iar în 1909, când a vrut să viziteze Bucovina, autorităţile austro-ungare au interzis profesorilor să participe la conferinţele sale. S-a aliat cu A.C. Cuza, împreună cu care a constituit în 1910 Partidul Naţional Democrat, cu o doctrină cu o accentuată componentă antisemită.

După Marea Unire

Nicolae Iorga a fost primul om politic care a condus camera inferioară a Parlamentului după Marea Unire din 1918. Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Naţională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere unirea pe baza dreptului de autodeterminare. Deşi nu a fost invitat la Conferinţa de Pace de la Paris, a susţinut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la o strânsă prietenie cu aceasta. La puţin timp după încheierea războiului a susţinut la Academie un discurs în care expunea intelectualii germanofili colaboraţionişti; cu toate acestea, i-a oferit o mână de ajutor scriitorului Tudor Arghezi, care era pe atunci încarcerat din aceleaşi motive. Politica însă nu era ca înainte: partidul lui Iorga nu se mai descurca pe cont propriu. Ca mulţi alţii, a forjat alianţe fluide şi efemere, într-un carusel plin de discursuri şi atacuri. În 1931, când Carol al II-lea s-a întors din exil pentru a-şi înlocui fiul pe tron, lui Nicolae Iorga i-a fost oferită funcţia de prim ministru. Acceptarea funcţiei a fost numită ambiţie imprudentă şi vanitate de către intelectualii vremii.

Principalul conflict al lui Carol din mandatul lui Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizaţie fascistă a cărei popularitate era în creştere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mişcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu. Pe de altă parte administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric ţinta batjocurilor şi indignării în rândul publicului larg. Cabinetul lui nu a inclus niciun politician transilvănean (într-adevăr, Iorga se temea de o conspiraţie din această direcţie). I-a primit totuşi pe saşi, creând un minister al minorităţilor etnice. În mai 1932 şi-a dat demisia şi s-a dedicat vieţii academice, moment din care conflictele lui politice se amestecau cu cele ştiinţifice. A avut divergenţe de opinie cu discipolul transilvănean Lucian Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile Academiei din cauza diferendelor din filozofie şi a preferinţelor literare. În timpul anchetelor desfăşurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu. În acelaşi timp, critica moderniştii în Istoria literaturii româneşti contemporane şi poezia lui Arghezi în presă. Şi-a exprimat public temerile privind dorinţa de expansiune a Regatului Ungariei, care dorea să recucerească Transilvania, avertizând totodată publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania Nazistă şi dorinţa sa de revanşă. Într-un mod asemănător şi-a exprimat opinia despre pericolul sovietic şi soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anticomunist Nichita Smochină.

Asasinarea

Nicolae Iorga a fost printre cei care au cerut interzicerea activităţii legionare, deşi îl considera pe Corneliu Zelea Codreanu mai degrabă tulburat psihic, care nu ar trebui să facă obiectul justiţiei penale. Totuşi, văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a devenit ţinta ameninţărilor şi a campaniilor din ziarele Buna vestire şi Porunca vremii. În după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 a fost ridicat de un grup de legionari şi împuşcat lângă Strejnicu. Moartea lui Iorga a generat consternare şi a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veştii asasinării lui Iorga, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ţinut de istoricul francez exilat Henri Focillon din New York, care l-a numit pe Iorga „una dintre personalităţile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei ţări şi în istoria inteligenţei umane”.