Foto: congerdesign /Pixabay
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 6 iunie 2021, 12:00
Ce e mai relaxant, când afară e înnorat şi nu e pe cât de cald am vrea, decât să ne creem un colţişor de intimitate cu o carte – sau un aparat de radio – şi o cană de ceai? Infuzia aromată are meritul de a ne destinde, de a ne face să ne simţim ca acasă indiferent unde am fi. În plus, ceaiul are peste 20 de aminoacizi utili, fiind aşadar un balsam pentru trup şi pentru suflet deopotrivă. În multe culturi s-au dezvoltat ritualuri de servire a ceaiului, această băutură caldă ajungând să simbolizeze apartenenţa, înţelegerea, ospitalitatea. De ce altceva ar vrea un vânzător dintr-un bazar din Maroc sau Turcia să-şi servească clienţii cu ceai, dacă nu pentru a încerca să-i convingă de buna lui credinţă, de faptul că interacţiunea cu ei nu înseamnă o datorie, ci o plăcere? Oprindu-ne la ceai, învăţăm să ne bucurăm de clipa prezentă şi să împărtăşim bucuria cu cei din jur.
Conform legendei, împăratul chinez Shennong a găsit că apa caldă pe care se pregătea să o bea a devenit mult mai bună după ce a căzut în ea o frunză de ceai. De atunci infuzia aromată a călătorit din ceainic în ceainic, din cană în cană, răspândindu-se într-un mod mult mai durabil decât celălalt produs renumit al ţării sale de origine, mătasea. Nu există însă consens privind cum trebuie să fie băut ceaiul: şi nici nu trebuie să fie, pentru că varietatea îmbogăţeşte experienţa. Acum câţiva ani, intelectuali din Anglia au început să se certe pe durata optimă de infuzare: unii erau de părere că o ceaşcă de ceai nu trebuie să se infuzeze mai mult de 5 minute, pentru că băutura devine amară; alţii jurau pe infuzarea lentă, pentru a prinde întregul spectru al aromei; în fine, câţiva oameni cu cap s-au exprimat asemeni rabinului din poveste, trimiţându-l pe fiecare cu nasul în ceaiul lui, pentru că în fond nu există un adevăr universal valabil.
În Maroc se preferă un amestec de ceai verde, frunze de mentă şi mult zahăr. Băutura nu se serveşte în ceşti, ci în pahare suple şi delicate, iar fiecare oaspete e îndreptăţit la 3 porţii cu arome diferite. Primul pahar îşi propune să fie subtil ca însăşi viaţa; al doilea trebuie să fie puternic ca iubirea; iar al treilea, amar ca moartea. A refuza ceaiul e cea mai crasă dovadă de proastă creştere.
Fizicianul Richard Feynman a fost întrebat odată dacă vrea lapte sau lămâie în ceai. Zăpăcit, acesta a răspuns că le vrea pe amândouă; o enormitate de altfel, cum a considerat şi gazda, care l-a apostrofat: „Vă ţineţi de glume, domnule Feynman!” Gafa socială l-a inspirat însă pe fizician, admonestarea gazdei devenind titlul volumului său autobiografic. Dincolo de dezbaterea lămâie sau lapte însă este şocant pentru gusturile europene ceaiul din Tibet, care se pregăteşte astfel: se ia un calup de frunze de ceai negru, care se fierb pentru câteva ore; se adaugă lapte, sare şi unt de iac. Se spune că amestecul, care seamănă la consistenţă cu supa, este deosebit de revigorant la altitudinea mare şi clima rece a Tibetului.
India este o mare producătoare şi consumatoare de ceai. Cele mai populare sunt amestecurile din ceai negru şi verde, îmbogăţite cu cuişoare, scorţişoară, cardamom, ghimbir şi piper. Există diferenţe de la o regiune la alta, dar amestecul condimentat în sine e atât de popular încât se găseşte de cumpărat la orice colţ de stradă. Ceaiul se serveşte în ceşcuţe mici din ceramică locală, iar unii consideră că aceste recipiente contribuie la gustul bun al infuziei.
În Argentina este populară infuzia de mate, considerată băutura zeilor. Uneori se serveşte direct din vasul în care se prepară, cu un fel de pai numit bombilla. Interesant e faptul că, atunci când eşti servit, nu e politicos să spui mulţumesc, pentru că e ca şi cum ai refuza. Tradiţional mate se consumă neîndulcit, dar au apărut şi aici variante cu zahăr şi cu miere.
În Rusia se preferă ceaiul negru tare, preparat într-un samovar şi servit în căni mari. Totuşi cana nu e umplută direct cu băutura caldă, ci doar cam pe o treime, infuzia fiind apoi diluată cu apă fierbinte. Să serveşti ceaiul fără biscuiţi, prăjituri sau alte ronţăieli e considerat foarte nepoliticos.
Nici nu putem să descriem întregul ritual de servire a ceaiului din China, pentru că e un proces incredibil de detaliat. Este stabilit exact inclusiv modelul de pe ceşcuţe, dar ritualul presupune şi materiale textile speciale, cleşti şi ceşti pentru mirosit, din care nu e voie să se bea.Ceştile sunt aşezate în cerc şi sunt umplute într-o singură mişcare continuă. Oaspeţii trebuie să bea ceaiul încet, pentru a-i savura aroma; din acelaşi motiv ceaşca e ţinută în mână un timp şi după ce s-a golit, pentru că băutura a dispărut, dar parfumul mai persistă.
La fel de elaborată e ceremonia ceaiului din Japonia, în care mişcările celui care serveşte alcătuiesc o coregrafie elegantă. Ritualul acoperă tot, de la invitarea oaspeţilor şi până la spălatul vaselor după plecarea lor, iar detaliile variază în funcţie de anotimp şi de momentul zilei. Ceaiul verde este preferat în aceste ceremonii, servit alături de dulciuri care să-i contracareze gustul amărui.
În Thailanda, băutul ceaiului a pornit de la elementele chineze, dar de peste 150 de ani a evoluat pe cont propriu. În această ţară se preferă ceaiul rece dintr-un amestec de Ceylon şi Assam, cu zahăr, lapte condensat, condimente şi flori de portocal. Băutura se serveşte în pahare înalte, cu un strat consistent de gheaţă pe fund. E o băutură dulce şi calorică, dar e surprinzător de plăcută într-o zi caniculară şi de fapt vine ca un complement al bucătăriei tailandeze condimentate.
În Taiwan a apărut ceaiul cu bule, deşi e o invenţie de dată relativ recentă, de prin 1988. La bază e un amestec de ceai negru şi verde, laolaltă cu iasomie şi oolong, servit cu lapte praf şi sirop de zahăr. Bulele de la care şi-a primit numele sunt de fapt biluţe de tapioca.
În final să revenim în Marea Britanie, unde ceaiul a fost introdus în secolul 17. Tradiţia pe care o ştim, a ceaiului de la ora 5, a apărut 200 de ani mai târziu, inventată fiind, se crede, de către ducesa Ana de Bedford. În jurul anului 1840 prânzul se servea la 12.00, iar cina, la 20.00. Aceasta şi-a instruit staff-ul să pregătească o gustare cumva între cele două mese principale: la ora 16.00, cu prăjiturele, câteva tartine şi, bineînţeles, ceai. Exemplul ei a prins, iar astăzi ceaiul e o parte de nelipsit a culturii britanice.
Sursă: Mentalfloss.com/Foto: congerdesign /Pixabay
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
Bujorii sunt cele mai spectaculoase flori ale primăverii și marchează finalul acestui anotimp. Aceste flori poartă numele oficial de ”Paeonia...
Imaginile radar înregistrate pe 13 aprilie au fost privite cu surprindere de polițiștii din oraşul elvețian Konzig. Elveția se remarcă,...
Organizatorii Turului Revoluției din 1989 aduc sâmbătă, 17 mai, la Cluj, un tribut dedicat tinerilor care au fost uciși pentru libertate....
Unii oameni au o mutație genetică rară care le permite să se simtă complet odihniți după doar 4 ore de somn, în timp ce majoritatea oamenilor...