Prima pagină » Cultural » Povestea lui Nero, tiranul care a vrut să devină artist
Povestea lui Nero, tiranul care a vrut să devină artist
Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus s-a născut în anul 37 d. Hr, la Antium, un orăşel situat la aproximativ 100 de km de Roma. Pe linie maternă se înrudea cu Octavian Augustus şi Marc Antoniu, din partea tatălui însă a moştenit un singur lucru: cognomenul de Ahenobarbus, care s-ar traduce prin „barbă arămie”. Mama sa, Agrippina Minor Iulia, o femeie extrem de ambiţioasă, a fost acuzată că a luat parte la o conspiraţie împotriva lui Caligula şi a fost exilată, aceasta întorcându-se la Roma abia după asasinarea împăratului. Agrippina s-a recăsătorit cu un fost consul şi, folosindu-se de averea acestuia, s-a insinuat la curtea împăratului Claudius; dar după ce soţul ei, imediat ce şi-a scris testamentul, a decedat prezentând simptome ciudate, în Roma s-a răspândit zvonul că femeia nu a fost străină de moartea acestuia. Următorul soţ al Agripinei a fost însuşi împăratul Claudius: uşor influenţabil, acesta a acceptat să-l adopte – şi să-l ridice aşadar la statutul de membru al familiei imperiale – pe tânărul Nero, pe atunci în vârstă de 13 ani.
Agrippina, mama lui Nero
Foto: Nero
Articol editat de Bianca Câmpeanu,
21 iunie 2020, 18:00 / actualizat: 22 iunie 2020, 11:25
În toată istoria Romei nu există niciun alt personaj care să fi fost asociat atâtor fapte îngrozitoare ca Nero, ultimul reprezentant de seamă al dinastiei iulio-claudiene. Se spune că şi-ar fi ucis mama şi că a dat foc Romei pentru ca incendiul să-i servească drept sursă de inspiraţie artistică. După moartea sa, Senatul i-a blestemat numele, a dispus distrugerea statuilor şi a tuturor efigiilor sale. Istoricii sunt însă de părere că imaginea negativă a lui Nero ar putea cuprinde multe exagerări:
Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus s-a născut în anul 37 d. Hr, la Antium, un orăşel situat la aproximativ 100 de km de Roma. Pe linie maternă se înrudea cu Octavian Augustus şi Marc Antoniu, din partea tatălui însă a moştenit un singur lucru: cognomenul de Ahenobarbus, care s-ar traduce prin „barbă arămie”. Mama sa, Agrippina Minor Iulia, o femeie extrem de ambiţioasă, a fost acuzată că a luat parte la o conspiraţie împotriva lui Caligula şi a fost exilată, aceasta întorcându-se la Roma abia după asasinarea împăratului. Agrippina s-a recăsătorit cu un fost consul şi, folosindu-se de averea acestuia, s-a insinuat la curtea împăratului Claudius; dar după ce soţul ei, imediat ce şi-a scris testamentul, a decedat prezentând simptome ciudate, în Roma s-a răspândit zvonul că femeia nu a fost străină de moartea acestuia. Următorul soţ al Agripinei a fost însuşi împăratul Claudius: uşor influenţabil, acesta a acceptat să-l adopte – şi să-l ridice aşadar la statutul de membru al familiei imperiale – pe tânărul Nero, pe atunci în vârstă de 13 ani.
Agrippina, mama lui Nero
Nero a ocupat funcţii publice de la 15 ani, ceea ce nu era însă suficient pentru ambiţioasa sa mamă. În anul 54, Agripina şi-a otrăvit soţul, pe împăratul Claudius şi, sprijinită de susţinători din cercurile cele mai înalte, a izbutit să convingă Senatul ca fiul ei să fie următorul pe tronul Romei. Tânărul Nero, în vârstă de doar 17 ani, a făcut o impresie bună în ochii Senatului şi ai poporului: în primul său discurs a declarat că-i va călca pe urme lui Augustus, ilustrul său strămoş şi că se va preocupa doar de politica externă, lăsând afacerile interne exclusiv în mâinile respectabililor senatori. Primii 5 ani ai domniei sale s-ar fi putut numi exemplari, dacă nu ar fi fost umbriţi de uciderea lui Britannicus, un potenţial rival la tron.
Nero era sfătuit în continuare de mama sa şi de filosoful Seneca, odată cu trecerea anilor însă suporta din ce în ce mai greu să fie controlat. După ce Agrippina a supravieţuit mai multor atentate, nerăbdătorul său fiu şi-a pus soldaţii să o ucidă în mod deschis. Şi, pentru că fapta sa nu a trezit nici nemulţumirea Senatului şi nici a poporului, a folosit aceeaşi metodă pentru a scăpa de Claudia Octavia, soţia sa legitimă. Cât despre Seneca, acesta simţind că şi-a pierdut din mână elevul, a demisionat şi s-a retras la ţară, dar nici asta nu l-a salvat de atenţia nedorită a tânărului împărat, devenit între timp extrem de paranoic: în baza unor acuzaţii nefondate, în anul 65 acesta şi-a constrâns la sinucidere fostul maestru. Pentru a menţine simpatia publicului, a început să cheltuie fără de măsură: spectacolele de circ şi petrecerile se ţineau lanţ, în timp ce solda legionarilor a fost mărită. Această risipă a golit repede cuferele imperiale, iar pentru a le reumple – şi a scăpa de adversari deopotrivă – Nero a orchestrat o serie de procese de lez-majesteé, având ca rezultat execuţii pe bandă rulantă şi confiscarea averii celor condamnaţi.
Încă din copilărie Nero a fost atras de arte. Era un versificator destul de bun şi ştia să cânte la lăută. Era însetat de glorie, cea mai aprinsă dorinţă a sa fiind ca publicul să-l aclame ca pe un artist desăvârşit. Această ambiţie nu a scăzut nici după urcarea sa pe tron. Participa el însuşi la spectacolele de teatru şi îşi recita versurile acompaniindu-se la lăută, reprezentaţii la care prezenţa senatorilor şi a altor curteni era mai mult decât recomandată. Ovaţiile erau de asemeni obligatorii, iar când Flaviu Vespasian, unul din senatori, a îndrăznit să sforăie infamant la spectacolul lui Nero, toată lumea era de părere că doar printr-o minune a putut scăpa cu viaţă. Aristocraţia conservatoare a Romei era, bineînţeles, scandalizată de faptul că împăratul caută compania actorilor şi a femeilor uşoare, alături de care nu se sfia să apară în arenă.
În noaptea de 18-19 iulie 65, un incendiu puternic a devastat Roma. Imediat au apărut zvonurile conform cărora Nero a fost cel care a dat foc oraşului, pentru a-i servi drept sursă de inspiraţie. În epoca modernă ipoteza a fost propagată şi de romanul istoric Quo Vadis al lui Henryk Sienkiewicz, în care Nero, invidios pe Homer care a putut trăi experienţa Troiei arzând, şi-a dorit un stimul la fel de puternic pentru a scrie, la rândul său, un poem grandios. Istoriografia modernă e de părere că nu Nero a dat foc oraşului, dar pe atunci antipatia faţă de acesta era deja atât de puternică încât poporul era dispus să creadă orice zvon îngrozitor în ceea ce-l privea. Cert e că după dezastru, Nero a deschis palatul pentru popor, pentru ca cei rămaşi fără locuinţă să aibă un acoperiş deasupra capului, apoi a dispus reconstrucţia oraşului, de această dată luând în considerare regulile de evitare a incendiilor. Bineînţeles, lucrările ample trebuiau să fie finanţate din şi mai multe impozite, ceea ce a adâncit ura împotriva împăratului.
Pentru a canaliza nemulţumirea publică departe de persoana sa, Nero a acuzat reprezentanţii unei religii pe atunci minore, adică pe creştini, de a fi dat foc oraşului. Prima prigoană organizată împotriva creştinilor, căreia i-a căzut victimă şi apostolul Petru, se leagă aşadar de numele lui Nero.
În martie 68, galii s-au răsculat împotriva puterii Romei. În numele Senatului şi al poporului, a fost proclamat împărat – deocamdată în mod neoficial – onorabilul Servius Sulpicius Galba, proconsul al Hispaniei. Iniţial Nero nu a luat în seamă această presupusă lovitură de stat care oricum avea loc undeva mult prea departe de capitală, dar după ce rebelilor li s-a alăturat Lucius Verginius Rufus, guvernator al Germaniei Superioare şi procuratorul Africii, Lucius Clodius Macer, iar legiunile acestora au pornit împotriva Romei, vântul schimbării a atacat pânzele puterii lui Nero. În lumina acestor evenimente Senatul a prins curaj şi, într-un consiliu extraordinar, l-a condamnat pe Nero la moarte – in apsentia – pentru uciderea mamei sale. Acesta părăsise deja oraşul şi se îndrepta spre sud pe Via Appia, iar Senatul a trimis Garda Pretoriană pentru capturarea celui condamnat. Când împăratul ajuns un evadat a aflat că garda se află la o distanţă de o jumătate de oră, a decis să se sinucidă. Conform istoricului Cassius Dio, ultimele cuvinte ale împăratului au fost: „Pe Jupiter! Ce moarte pentru un artist atât de mare!” După moartea lui Nero, Senatul i-a blestemat amintirea, a ordonat distrugerea statuilor care îl reprezintă şi demolarea palatului Domus Aurea, fosta locuinţă a lui Nero. Numele său nu a intrat în istorie, cum şi-ar fi dorit, graţie talentelor sale artistice, ci a devenit sinonim cu tirania distructivă şi fără de minte.
Sursă: Origo.hu
Andrea Nagy
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
