Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac

Ce mai citim: Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac

Tatiana Țîbuleac s-a născut în 1978, în Republica Moldova. A debutat ân 2016, cu Vara în care mama a avut ochi verzi, roman care a fost foarte bine primit de critică și de cititori. Scriitoarea și-a confirmat statutul de ”revelație ” și voce originală în literatură cu cea de-a doua carte, Grădina de sticlă, publicată în 2018 tot la editura Cartier.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 3 mai 2020, 00:00 / actualizat: 3 mai 2020, 10:14

Temele din romanul de debut – lipsa de iubire maternă și o relație complicată mamă-fiu, sunt reluate în Grădina de sticlă, de această dată din perspectivă feminină și cu accente mult mai profunde.
Suntem în anii 80, la Chișinău; Lastocika este cumpărată de la orfelinat de Tamara, care îi devine fetiței deopotrivă mamă și zbir. Copilăria ei stă sub semnul abuzurilor și al nevoii de afecțiune ce nu vine de nicăieri, al sticlelor adunate și spălate pentru bani la un centru de colectare. Citind despre culorile și prețurile sticlelor de lapte, de bere sau al borcanelor, mi-am adus aminte de mine, în aceiași ani 80, și de peria roasă de la atâta frecat sticle. Zornăiau în plasă când le duceam să le vindem. Așa ne făceam, eu și copiii de la bloc, bani de buzunar. Poate că, undeva departe de ochii noștri, se ascundea și la Cluj o Lastocika.
În Grădina de sticlă descoperi o lume plină de cruzime și dominată de ură: în vreme ce copiii de vârsta ei chinuie un arici, fata orfană se simte capabilă să ia viața unui om. Nu pentru că ar fi o criminală, ci pentru că toți oamenii de la care aștepta dragoste i-au întors spatele sau i-au provovat suferință. Primii vinovați, cei asupra cărora se revarsă în absență tot tumultul de reproșuri, sunt părinții care au abandonat-o. Ura ei crește și tot crește până când și-o imaginează formând un cerc care odată rotunjit ar putea fi transformat în iubire. Eliberarea nu vine de nicăieri, Lastocika își pierde cea mai bună prietenă, eșuează și în cuplu, iar ca să pună capac suferințelor, dă naștere unei copile care suferă de boala ”oaselor de sticlă”. O viață făcută din cioburi. Un destin marcat de durere, dar care nu încetează să caute frumusețea din lume. Inima omului doare, spune personajul Tatianei Țîbuleac, ”clar lucru că e mai bine fără inimă, dar cum s-o arunci? Dacă ar arunca omul tot ce îl doare, ar rămîne pe dinăuntru gol ca o păstaie”.

Personajul Tatianei Țîbuleac nu poate face pace nici cu sine și nici cu trecutul sau originile sale. Oscilează mereu între două culturi și două limbi, cea moldovenească și cea rusă. Între Eminescu, redus din păcate cel mai adesea la clișee în percepția publică, și Nichita, care îi revelează faptul că o limbă poate fi stăpânită nu doar de frică, ci și din iubire.
Multe se întâmplă în jurul Lastocikăi, istoria cu accidente nucleare sau schimbări de regimuri politice își urmează cursul. Evenimentele exterioare nu par să influențeze viețile comunității descrise în Grădina de sticlă. E mai important destinul tragic al oamenilor în cartea Tatianei Țîbuleac decât lumea și istoria scrise cu majuscule. Cu ce rămâi după lectură e povestea. Tatiana Țîbuleac știe să te prindă în ghearele poveștii, este exact ca personajul Zahar Antonovici care le dădea copiilor bomboane ”în schimbul urechilor”, căci avea nevoie să fie ascultat de ceilalți. ”Uneori mi se părea că fără ascultatul nostru, Zahar Antonovici, pur și simplu, s-ar fi uscat ca un copac fără apă. Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, (…) viața trebuie să fie o poveste. Pentru că doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate”.