Prima pagină » Reportaje » Oricât de îngrozitoare ar deveni lumea, oamenii găsesc puterea de a spera–interviu cu Richard Flanagan, scriitor premiat cu Man Booker Prize [AUDIO]

Oricât de îngrozitoare ar deveni lumea, oamenii găsesc puterea de a spera–interviu cu Richard Flanagan, scriitor premiat cu Man Booker Prize [AUDIO]

Articol editat de cristina.rusu, 3 noiembrie 2019, 12:29

Romanele nu sunt un ghid pentru viață, nu oferă răspunsuri și nu explică viața. Romanele sunt viață. Dacă nu sunt viață, ele nu reprezintă nimic. Sunt cuvintele pe care le-a rostit scriitorul australian Richard Flanagan la ceremonia de acordare a celui mai important premiu literar pentru ficțiune, Man Booker Prize, în anul 2014. Romanul premiat, ”O cale îngustă spre nordul îndepărtat”, spune povestea cumplită a miilor de prizonieri de război ce și-au pierdut viața construind, sub comandă japoneză, o cale ferată a morții, între Thailanda și Birmania. I-a luat 12 ani să o scrie, a distrus primele 5 variante ale cărții și se bazează pe relatările tatălui său, care a fost făcut prizonier de către japonezi, în cel de-al doilea război mondial. Când am citit-o, am avut certitudinea că tocmai am descoperit unul dintre cei mai buni prozatori contemporani și lectura ei m-a lăsat cu un nod în stomac, dar cu satisfacția pe care numai o carte senzațională ți-o poate aduce.

Am început febril să caut și celelalte romane scrise de Richard Flanagan și am fost încântată să constat că niciunul nu seamănă cu celălalt. Pe majoritatea dintre ele le găsiți acum publicate la editura Litera, dar merită să căutați și titluri mai vechi, poate dați prin anticariate sau biblioteci de ”Cartea cu pești a lui Gould”, apărută în 2011, la editura Paralela 45.

Când am auzit, acum câteva luni, că Richard Flanagan vine în România tocmai de la capătul lumii, unde locuiește (adică din Tasmania, cea mai sudică insulă a Australiei), am fost așa de entuziasmată, că nu puteam rata o asemenea șansă. La întâlnirea programată cu cititorii din Sibiu, Richard Flanagan a vorbit despre viață și moarte, despre cărți și despre lucrurile care ne definesc ca oameni. A povestit experiența pe care a avut-o la 20 de ani, când era călăuză pe un râu din Australia și a fost pe punctul de a se îneca. Acela a fost momentul-cheie ce l-a determinat să scrie cărți și să spună povești. După acea situație limită, când a văzut moartea cu ochii, nimic nu a mai fost la fel pentru el și de atunci tot ce a mai contat au fost prietenii, familia și scrisul. Romanele, spune Richard Flanagan, sunt forma supremă pe care oamenii au inventat-o pentru a spune povești și fără ele nu putem trăi, dar ar fi o greșeală să considerăm că literatura este mai presus decât viața. O carte bună, crede el, te ajută să călătorești în propriul tău suflet. Când scrie romane, se comportă ca un jurnalist: nu își judecă personajele, ci lasă cititorul să decidă, însă urmărește să transmită un adevăr fundamental: acela că noi, oamenii, indiferent de situație, suntem creaturi definite prin capacitatea de a spera.

În anul 2015, BBC a realizat un documentar despre Richard Flanagan, numit Life after death. Într-unul dintre cele mai intense și emoționante momente ale filmului, scriitorul spune ”With each book I became less/ Cu fiecare carte devin mai puțin, dau ceva din mine”, iar realizatorul, Alan Yentob, îl întreabă de ce. Richard Flanagan cade pe gânduri, se lasă tăcerea și, după câteva secunde răspunde, vizibil marcat: ”Nu există de ce. Pur și simplu așa e.” După ce, cu multă răbdare și modestie, a răspuns întrebărilor adresate de tinerii sibieni veniți să îl asculte (e fascinant să îl asculți vorbind, credeți-mă!), și a acordat autografe (având grijă să îi scrie corect fiecăruia prenumele), am avut privilegiul și onoarea de a sta de vorbă cu Richard Flanagan. Am început dialogul cu el reamintindu-i acele cuvinte și l-am întrebat dacă și acum simte același lucru.

R.F.: Da, cu siguranță simt la fel. Documentarul vrea să arate oamenilor că scrisul este o carieră și că fiecare carte este ca o treaptă pe care o urci pe o scară. Însă scrisul nu este o carieră, ci înseamnă să pășești mărunt, să faci pas după pas, sperând mereu că vei găsi un sens în abisul care se cască între visul pe care îl ai despre cartea pe care vrei să o scrii și lupta pe care o duci ca să o scrii efectiv. Să găsești ceva care să merite să fie citit.

A.M: Potrivit unui citat din ”O cale îngustă spre nordul îndepărtat” istoria omenirii este istoria violenței. Când am citit prima oară cartea, am fost de acord cu această afirmație. Zilele trecute, când am recitit-o, mă gândeam că istoria omenirii este deopotrivă o istorie a iubirii. Sunteți de acord cu mine?

R.F.: Nu cred că istoria omenirii este doar o istorie a violenței. Cărțile nu sunt o argumentație, nu sunt un articol științific, nu sunt sinonime cu politica sau cu jurnalismul implicat, cu cruciadele din presă. Când am scris ”O cale îngustă spre nordul îndepărtat” am vrut să prezint mai multe idei și opinii, și unele dintre acestea se contrazic între ele. Dar, mai presus de toate, este o carte despre multe forme de iubire în umbra morții; este despre iubire, pentru că, până la urmă, iubirea este cea mai puternică expresie a speranței. Oricât de îngrozitoare ar deveni lumea, în cele din urmă oamenii găsesc modalități de a spera; de aceea omul e diferit de alte specii și sper că transmite acest lucru cartea mea. Nu poți să ieși din întuneric dacă nu trăiești cu speranță. Dacă speri, ești cu adevărat o ființă umană.

A.M: V-a schimbat viața în vreun fel câștigarea premiului Man Booker?

R.F.: M-a făcut să fiu mai împăcat cu ceea ce eram și cu ceea ce am făcut. Până atunci poate că mă temeam că sunt un impostor, că alerg pe o pistă falsă. Însă acum fac ceea ce îmi doresc să fac, scriu ceea ce vreau să scriu și nu-mi fac griji despre modul în care o fac. Obișnuia să-mi fie frică înainte că, dacă nu sunt publicat mult timp, voi dispărea ca scriitor. După Man Booker Prize mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla cu mine, oricât de rău ar merge lucrurile, voi fi întotdeauna scriitor. S-ar putea să sune ciudat că simt așa, însă a fost o eliberare pentru mine și sunt foarte recunoscător că mi s-a acordat acest premiu.

A.M: Ce fel de cărți citiți?

R.F.: Citesc multe romane, nu prea citesc non-ficțiune. Când sunt copleșit de lumea din jurul meu, de toate aceste lucruri ciudate și îngrozitoare care se întâmplă și mă simt pierdut, fără busolă, dau peste câte un nou roman și dintr-o dată simt că nu sunt singur, că mai există cineva care, nu neapărat că răspunde unor întrebări, dar care împărtășește aceleași spaime, aceleași speranțe și aceeași nevoie de dragoste. Asta mă îmbărbătează și îmi permite să continui să trăiesc mai departe, cu bucurie, și să fiu într-o dispoziție bună.

A.M: Spuneați că râsul este o expresie a speranței. Ce vă face să râdeți, domnule Flanagan?

R.F.: Ce mă face să râd? (Râde). Multe lucruri. În fiecare zi sunt atâtea lucruri drăguțe și minunate pe lumea asta, doar să vrei să îți deschizi ochii să le vezi. Venind azi pe drum încoace (n.r. de la București la Sibiu) erau doi câini vagabonzi într-o parcare pentru tiruri – am descoperit că sunt ceva obișnuit pe-aici – stăteau exact în mijlocul parcării și fiecare mașină era obligată să îi ocolească. Câinii stăteau acolo netulburați bălăngănindu-se ca doi bețivi, iar asta m-a făcut să zâmbesc. Era ceva foarte comic și simpatic în toată scena, cu toți oamenii aceia ocupați și cu cei doi câini râioși care cumva controlau situația și îi obligau pe toți să țină cont de ei.

A.M.: Acum totul este public, cu toții avem facebook, postăm tot ce ni se întâmplă. Ne prefacem că suntem deschiși, dar de fapt purtăm o mască și mimăm anumite lucruri. Aveți cont de facebook?

R.F.: Nu, nu am, nu folosesc deloc social media, nu am simțit nevoia să fac asta. Cred că trăim cu impresia că ne scriem viața prin instagram, prin facebook, dar scrisul acesta începe să ne scrie el pe noi, să ne modeleze și să fie folosit împotriva noastră. E ca și cum coșmarurile oamenilor sunt folosite acum împotriva noastră. Nu consider că social media e în sine un lucru rău, dar ar trebui cumva niște reguli și ar trebui să existe un control. Acum este un instrument foarte puternic care nu este controlat în niciun fel și nu cred că e o coincidență că ne confruntăm cu o pandemie de tristețe, de singurătate și de depresie. În același timp, aceste noi tehnologii atât de puternice au un scop și ar fi nevoie să fie reglementate și reformate în așa fel încât să lucreze în favoarea noastră mai mult decât să fie folosite împotriva noastră.

A.M.: Puteți să îmi dați o definiție scurtă a literaturii?

R.F.: Literatura nu poate fi prinsă în definiții, dar o să vă dau trei cuvinte: iubire, râs, revoltă.