Corespondenţa Mircea Zaciu-Octavian Şchiau

Editura Şcoala Ardeleană îşi încheie anul editorial 2015 cu o lucrare de excepţie: Mircea Zaciu; Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000). O carte gândită şi alcătuită de Ilie Rad.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 27 decembrie 2015, 09:30

Lansarea cărţii va avea loc luni, 28 decembrie, începând cu ora 12, la sediul Filialei Cluj a USR. Participă: Simona Rednic, Ion Pop, Vasile George Dâncu. Moderator: Irina Petraş

Volumul (din care s-au publicat anterior ample fragmente în România literară, Vatra, Apostrof, Ramuri) conţine, grupate în trei capitole, un număr de 198 de scrisori schimbate de cei doi epistolieri, în intervalul 1956-2000, dintre care 150 îi aparţin lui Mircea Zaciu, iar 48 sunt trimise de Octavian Şchiau.

Aşa cum se ştie, până în prezent au apărut patru volume conţinând scrisori expediate de Mircea Zaciu: Întoarcerea învinsului.

Întâlniri cu Mircea Zaciu (2001, cu o bogată secţiune epistolară); Mircea Zaciu; Ion Brad, Dialog epistolar (2003); Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Amiaza cea mare. Corespondenţă (2008); O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu-Marian Papahagi (2012). Spre deosebire de aceste patru volume, cartea de faţă este importantă nu numai prin numărul scrisorilor publicate, ci şi prin arcul de timp pe care îl cuprinde (aproape cinci decenii).

Prima secvenţă epistolară acoperă anii 1956-1957, prin urmare sunt din perioada tinereţii lui Mircea Zaciu, din anii afirmării sale profesionale şi culturale. „În aceste lungi şi detaliate epistole – scria Marta Petreu –, întâlnim ce n-am avut cum vedea: un Zaciu tânăr, curtat de diverse doamne şi având diverse aventuri, un Zaciu îndrăgostit, căruia îi place să danseze şi care-şi doreşte o minune a tehnicii: un magnetofon! De fapt, este un Mircea Zaciu tânăr pe muchie cu maturizarea, care se gândeşte să se însoare, să aibă copii şi, totodată, îşi simte destul de clar vocaţia formatoare” (Apostrof, nr. 12, 2013).

În secvenţa a doua (1960-1984), rolurile se inversează: Mircea Zaciu este, pentru o perioadă, cel plecat, iar Octavian Şchiau cel rămas acasă. Al treilea capitol al corespondenţei se consumă între anii 1990 şi 2000. Pentru această perioadă, ni s-au păstrat şi scrisorile trimise de Octavian Şchiau lui Mircea Zaciu, fiind vorba acum de un real dialog epistolar.

Cartea relevă o prietenie exemplară, poate una dintre cele mai frumoase din cultura noastră, care ne duce cu gândul la prietenia dintre Creangă şi Eminescu, în ciuda diferenţelor de personalitate dintre cei doi: pe de o parte, vedem un Octavian Şchiau blând, împăciuitor, iertător, iar, pe de alta, un Mircea Zaciu vulcanic, zeflemitor („firea mea impulsivă”), foarte rănit în orgoliul propriu de atitudinea unor foşti colegi şi prieteni.

Faţă de contemporanii săi, Mircea Zaciu a adoptat, se ştie, o atitudine ironică, incisivă, vizibilă atât în cele patru volume de scrisori amintite mai sus, cât şi în cele patru tomuri ale Jurnalului său. Prin urmare, unele aprecieri la adresa prietenilor şi colegilor nu trebuie să ne surprindă. Întâlnim uneori ironia fină şi umorul savuros.

Înţelegem şi cum a fost posibilă o prietenie atât de durabilă între două personalităţi diferite.

„Adevărul e – îi scrie Octavian Şchiau, la 2 februarie 1992 – că m-ai obişnuit, încă din perioada mea berlineză, cu scrisorile tale dense, cu comentariul tău fin, ironic, uneori nostalgic, altădată aprins şi neiertător cu tot ce este rău şi josnic, dar totuşi plin de căldură, liniştitor pentru un sensibil şi niciodată împăcat cu gândul că se găseşte atât de departe de ai lui şi de ţară, ca mine”, în timp ce Mircea Zaciu apreciază alte calităţi la prietenul său: „Cum era să mă fi supărat pe tine, care ai fost şi ai rămas cel mai credincios prieten şi adevărat frate în împrejurări grele pentru mine?” (5 februarie 1992).

Iar la 8 februarie 1995, Zaciu îi scrie:

„Eşti, de fapt, singurul prieten adevărat, care ne-a întins o mână, ceilalţi, amici, colegi, rude n-au făcut decât să ridice din umeri ori să ne compătimească (dar şi invidieze), la urma urmelor. Nu ştiu cum aş putea să-ţi răsplătesc vreodată binele ce-mi faci, crede însă că până la moarte îţi voi purta cea mai vie recunoştinţă, împreună cu afecţiunea mea de totdeauna!”

Lumea literară şi politică, cea a Facultăţii de Filologie (de Litere), a Universităţii clujene în general, cu sute de personaje şi personalităţi pomenite, sporesc interesul pentru această carte, iar autocenzura (amândoi erau convinşi că scrisorile lor sunt interceptate şi citite de Securitate) le impune un anumit stil.

Având aproape 500 de pagini, cu un sumar ingenios conceput (întins pe 12 pagini!), în sensul că din fiecare scrisoare s-a excerptat un citat semnificativ, în locul numerotării simple a scrisorilor, cu 1.206 note de subsol, cu o atenţie sporită acordată transcrierii fidele a textelor (sunt publicate cinci scrisori şi facsimilate, faţă în faţă cu varianta tipărită, pentru a se putea vedea acurateţea transcrierii), cartea oferă un model privind modul în care trebuie publicat un document literar.

O galerie de 32 de fotografii alb-negru şi color, tipărite pe hârtie cretată, cu aspecte din viaţa şi activitatea celor doi epistolieri, adaugă o valoare în plus volumului. Hârtia de calitate, corpul de literă ales (un adevărat răsfăţ la lectură!), tehnoredactarea ingenioasă (redactor şi tehnoredactor: Cristina Braiţ), coperta făcută de unul dintre cei mai mari graficieni contemporani (Könczey Elemér) vor asigura cărţii succesul pe care îl merită.

Editura Şcoala Ardeleană