Prima pagină » Reportaje » Generaţia ascunsă. O seară cu tinerii de la DownCER

Generaţia ascunsă. O seară cu tinerii de la DownCER

Balul Iubirii

Articol editat de Carmen Sas, 22 februarie 2015, 12:20 / actualizat: 23 februarie 2015, 8:57

E sâmbătă dimineaţă, devreme, şi, la fel ca întotdeauna când trebuie să scriu, mă învârt prin casă, în timp ce în mintea mea se rostogolesc zeci de fraze de început de reportaj. Asta nu pentru că nu aş şti ce vreau să vă spun, ci pentru că nu m-am hotărât încă în care mod anume să o fac.

Aş putea să încep cu “ceva de suflet” sau numai cu un enunţ de genul: “În România, aproape în fiecare zi se nasc copii cu sindromul Down, o afecţiune cromozomială cauzată de prezenţa unui cromozom 21 suplimentar, ce afectează unul din o mie de copii”, dar parcă nici una dintre variante nu se potriveşte cu titlul care, recunosc!, nu este al meu, ci al doamnei Adriana Avram. Sau aş putea să vă povestesc cum am ajuns să fiu invitată de către Vasile Barboş la “Balul iubirii”, un eveniment caritabil, organizat de Asociaţia Down-Centrul Educaţional Raluca la Centrul de cultură urbană Casino, şi apoi să intru direct în subiect. Dar nici asta nu-mi prea place. Aşa că mă dau bătută, renunţ la frazele elaborate, şi cum reportajul chiar trebuie să ajungă astăzi la colegii de la site, mă aşez la calculator şi încep să scriu: e sîmbătă, dimineaţa devreme, iar eu îmi amintesc cu lux de amănunte: joi seara intru grăbită în clădirea Casino, am impresia că am întârziat. Nu prea cunosc pe nimeni, nici nu vreau să încurc şi cu atât mai puţin să decalez programul balului, aşa încât întreb prima persoană care îmi iese în cale unde o pot găsi pe doamna Adriana.

„E sus, îi ajută pe copii să se îmbrace, coboară imediat”, îmi răspunde domnul cu barbă, îmbrăcat sobru, despre care aflasem deja că e soţul doamnei Adriana, preotul Ioan Avram.

Aşteptîndu-mi invitata, „inventariez” cu privirea întreaga sală şi nici nu bag de seamă cînd un tânăr răsare direct în faţa mea, îmi întinde mîna zîmbind şi spune:

„Bună seara, eu sînt Bogdan. Bine aţi venit!”

Bogdan şi mai cum? Pentru el nu are nici o importanţă şi deci nici pentru mine.

Foarte repede se interpune între noi o doamnă brunetă, zâmbitoare, care mă priveşte intens în ochi preţ de cîteva secunde, apoi mă îmbrăţişează şi-mi mulţumeşte că am venit. E doamna Adriana Avram, căreia îi spun ce doresc, iar dânsa îmi explică cum trebuie să vorbesc şi să mă port cu tinerii de la bal. E nevoie de asta, mai ales cînd te întâlneşti pentru prima dată cu ei. Hotărâm împreună cum vom face înregistrările şi, pentru că timpul trece repede, iar ora de deschidere a balului se apropie, începem discuţia:

Rep: Doamnă Adriana, sînteţi toată numai un zîmbet.

Adriana: Da, pentru că sînt foarte fericită, e o seară foarte specială pentru noi: tinerii de la Centrul Educaţional Raluca îşi aşteaptă oaspeţii, sper ca oaspeţii să nu-i dezamăgească, şi pentru că ei sunt fericiţi. De la ei îmi iau eu toate resursele de veselie.

Rep: Se vede pe ei: sunt zâmbitori, sînt frumos îmbăcaţi, eleganţi, politicoşi, aşa sunt ei sau aşa au fost crescuţi?

Adriana: Nativ sunt nişte oameni foarte afectuoşi şi lucrându-se cu ei, de multe ori ajung să îi depăşească pe semenii lor, oamenii obişnuiţi, în ceea ce priveşte comportamentul.

Rep: E o seară de sărbătoare, nu aş vrea să o stric, dar spuneţi-mi cînd v-a durut cel mai tare sufletul pentru Raluca?

Adriana: Avea şapte ani, era preselecţie pentru concursul Tip Top Minitop, Florin Busuioc era la Cluj, făcea preselecţia. Raluca a aşteptat cu sufletul la gură: acum intră şi ea, acum intră şi ea. N-a intrat. Văzând că se apropie de final şi că mai erau doi-trei copii care nu au fost intervievaţi, se întoarce spre mine şi cu ochii în lacrimi spune:“Vino mamă să mergem acasă, că aici sunt oameni răi şi pe mine nu mă vor”. În momentul acela, am jurat în sinea mea că va urca pe o scenă. Şi astăzi, pentru a nu ştiu câta oară, urcă pe o scenă.

Rep: Acum spuneţi-mi când v-a explodat inima de fericire pentru fiica dumneavoastră.

Adriana: În fiecare zi îmi explodează inima de fericire pentru Raluca şi pentru fiecare dintre ei. Aş putea să vă povestesc zile întregi despre ei. Însă cu adevărat pot să spun că mi-a explodat inima în momentul în care s-a întors în ţară şi a adus o medalie de bronz de la jocurile internaţionale de iarnă(2013) şi mai ales cînd a luat primul interviu. Nici în cele mai năstruşnice vise ale mele nu m-am gândit că această tînără, oarecând copil, va reuşi să fie reporter. Mi se spunea că n-are ce căuta printre noi, că va fi o povară. N-a fost o povară niciodată. A fost o minune, a fost un înger, a fost liantul familiei noastre.

Rep: Câtă muncă, putere de convingere şi hotărâre v-au trebuit, ca să reuşiţi să înfiinţaţi Centrul Educaţional Raluca?

Adriana: Motivaţia a fost faptul că Raluca nu mai avea nici un loc în lumea asta. În societate nu mai avea nici un loc. Şi nu am putut să accept că un tânăr de 26 de ani trebuie să stea închis în camera lui. Pe banii personali am pornit, aveam bani pentru un an de zile, dar i-am spus soţului meu: „Un an de zile o facem fericită. Ce se va întîmpla după aceea nu ştiu”. A fost el speriat, şi eu eram speriată, dar nu ne-am lăsat, mergem înainte, iar acum avem în grijă treisprezece tineri.

O privesc pe doamna Adriana în timp ce vorbeşte şi nu ştiu de ce, îmi amintesc de basmul acela cu împăratul care cu un ochi râde, iar cu celălalt plînge. Nu-i spun, dar înţelege:

Adriana: Sunt lacrimi în ochii mei mereu, dar acestea sunt de fericire, să ştiţi. Oricât mi-ar fi de greu, tot sunt fericită şi chiar dacă uneori spun că renunţ, nu mă gândesc nicio clipă că voi renunţa vreodată. Mult timp m-am întrebat de ce nu se găseşte un loc pentru ei în societate şi cred că în primul rând trebuie să-şi schimbe mentalitatea aparţinătorii: părinţi, fraţi surori, cei care au primii grijă de ei. Trebuie să le acorde încredere. Apoi, societatea. Vă daţi seama că trebuie să fie văzuţi. Oamenii nu sunt obişnuiţi cu tinerii cu asemenea probleme, generaţia lor a fost oarecum ascunsă, era considerată ruşinea societăţii. Greşit! Aceşti tineri nu vor fi niciodată o ruşine, ei au atât de multă afecţiune… Eu nu suport cuvîntul „handicapat”. Ei bine, ei nu sunt nici măcar oameni cu dizabilităţi, au multe abilităţi, dar trebuie să le descopere cineva. Şi… dacă vă uitaţi în colţul acela din dreapta dumneavoastră, vedeţi doi tineri absolut minunaţi. Care este diferenţa dintre ei şi doi tineri obişnuiţi de vârsta lor? Niciuna. Însă va trebui ceva vreme până când societatea va înţelege lucrul acesta. Eu nădăjduiesc că atunci cînd Activ DownCER, aşa se va numi unitatea noastră protejată, întreprinderea noastră socială, deci când ea va fi funcţională cu adevărat, comunitatea clujeană sper că ne va acorda atenţia cuvenită şi că va cumpăra cadouri şi flori de la noi. Am fost la o asociaţie din Luxemburg într-un schimb de experienţă şi acolo lucrează o sută de persoane cu nevoi speciale în nişte ateliere protejate, foarte bine puse la punct. Nu au nimic în plus luxemburghezii faţă de noi. Şi noi putem asta, depinde numai de noi toţi. Dar haideţi să vă prezint pe cîţiva dintre ei. Cel care v-a întîmpinat este Bogdan Cristea, ea e Raluca, fiica mea, iar el e Mihai Arsenie. Sunt reporterii noştri de la TVR Cluj şi, pe aici pe undeva, trebuie să fie şi Ovidiu Damian de la Asociaţia Hans Spalinger, care îi coordonează în televiziune.

Le explică celor trei tineri ce doresc de la ei şi mă roagă să merg cu ei, să ţin eu reportofonul, că mai are ceva treabă. Prima care se înscrie la realizarea interviului e Raluca. Vrea să meargă la Simona Niţă, prezentatoarea spectacolului:

Raluca: Bună seara Simona, ce înseamnă pentru tine “Balul iubirii”?

Simona: Cel mai frumos eveniment de anul acesta, înseamnă că suntem alături de voi, că vă iubim, că sunt mulţi oameni minunaţi în această seară aici numai pentru voi, înseamnă zîmbete, bucurie, înseamnă dans şi multă iubire.

Bogdan este următorul, îşi intră foarte repede în rol, dar pentru că Raluca este lângă noi, găseşte că e cea mai potrivită persoană:

Bogdan: Te rog să-mi spui ce înseamnă iubirea pentru tine.

Raluca: Iubirea este un medicament al fericirii, pe care îl simt mereu cu voi şi alături de voi în TVR. Pentru mine, “Balul iubirii” înseamnă o mare bucurie, o expresie a sentimentelor mele pentru voi, în ritm de dans al pasiunii.

Bogdan îmi dă microfonul înapoi şi îmi spun “de ce nu?”, deci dialogăm, desigur despre iubire şi despre bal:

Bogdan: Iubirea e dată de Dumnezeu şi de Isus Cristos şi peste tot e numai iubire şi muncă în echipă. Balul acesta reprezintă o bucurie sufletească, dată de dragoste, şi să ştiţi că noi trăim numai din dragostea lui Dumnezeu.

Mihai apare şi el, dar el aşteaptă să fie intervievat:

Rep: Îţi place munca în televiziune?

Mihai: Îmi place foarte mult, mă relaxează şi mă simt foarte bine acolo cu ei.

Rep: Oare tu i-ai luat interviu comisarului european?

Mihai: Da, la comisarul european. În engleză! Am învăţat engleza din şcoala generală, din gimnaziu, la liceu, de la un prieten al meu şi din muzică. Ce înseamnă balul acesta pentru mine? O oportunitate de a pregăti ceva mult mai mare şi mai frumos.

Rep: Cum defineşti tu iubirea?

Mihai: Pentru mine iubirea este ceva divin. Nu pot să spun că seamănă cu culoarea roşie, că nu-i pasională. Pot să spun că pentru mine iubirea e fără sfârşit.

Îi las pe cei trei să se pregătească pentru bal şi pentru transmisiunea TV şi o întreb pe Violeta Merie, voluntar, de ce toţi cei din sala de bal, acum aproape plină, zîmbesc:

Violeta: Pentru că lucrul cu aceşti tineri şi ambianţa în care ne desfăşurăm activitatea sunt atât de încărcate sufleteşte, încât te motivează şi îti dă o energie greu de descris. M-au acceptat foarte firesc. Zici că ne ştiam dinainte. Când intri în contact direct cu ei, ai impresia că ieri ai stat, ai băut un ceai şi ai povestit cu ei. Sunt foarte comunicativi şi foarte expresivi. Sunt foarte drăguţi. De exemplu, cînd mergem la o întîlnire, ne pregătesc masa şi ne servesc şi vin şi umblă după tine, ca să fie toată lumea mulţumită şi îşi dau toată silinţa să fie totul perfect. Sincer, mi-aş dori să merg la un astfel de restaurant, în care toată lumea să fie cu zâmbetul pe buze şi să fie foarte atentă cu tine.

Doamna Eva Simon, director coordonator al centrului „Raluca”, mărturiseşte:

Eva: La început mi-a fost puţin teamă că nu voi face faţă, dar pentru că sunt foarte, foarte sufletişti, m-am obişnuit treptat cu ei, ei cu mine, iar acum nu mi se mai pare greu deloc. Sigur, mai sunt şi momente dificile, dar trebuie să le depăşim dacă vrem să arătăm lumii că şi ei pot să facă aceleaşi lucruri pe care le facem noi. Le place muzica foarte mult, le place valsul, salsa şi zumba, muzica melodioasă în general, probabil din cauza sensibilităţii lor.

Pentru că deja sunt semne că balul e gata să înceapă, mă retrag lângă masa cu aranjamente florale şi cadouri lucrate de sărbătoriţii serii, unde Simona îmi prezintă un domn cu trăsături puţin mai aspre, Ionuţ Lang, care a făcut în acea seară o donaţie importantă, sumă care ajută centrul să supravieţuiască încă o vreme:

Ionuţ: Eu l-am cunoscut pe părintele, tare drag mi-i părintele, şi odată cu el i-am cunoscut şi pe copii. E o plăcere să faci o donaţie, să îi ajuţi să meargă mai departe.

Rep: Ce vă atrage la ei? Bunătatea lor, iubirea lor, ochii aceia care se uită la dumneavoastră şi care câteodată parcă nu vă văd, dar totuşi vă văd?

Ionuţ: Sunt nişte scumpi. Sunt atât de sensibili… Nu se poate să nu-i iubeşti. Nu se poate.

Rep: Există vreo deosebire între ei şi tinerii pe care îi vedem pe stradă?

Ionuţ: În mod normal nu. Dar sunt mai vulnerabili… și în mod cu totul neaşteptat, vocea i se înmoaie a duioşie. Pe mine, din prima clipă m-au cucerit.

Pregătirile s-au terminat: protagoniştii intră în scenă, colegii de la TVR Cluj filmează, se fac fotografii, se cântă, se dansează, se aduc mulţumiri, se mai întâmplă şi mici incidente, dar toată lumea zâmbeşte. La fel face şi Vasile Barboş, care îmi spune că tinerilor cu sindrom Down le place valsul în special, pentru că are clasă, eleganţă, stil şi rafinament, iar ei sunt dornici să înveţe ce este frumosul. De ce este voluntar?

Vasile: Aceşti tineri, din punct de vedere sufletesc, sunt perfect normali. Atâta doar că soarta nu le-a dat şansa cea mai bună. Noi, societatea, suntem cei care ar trebui să îi considerăm a fi egalii noştri. Ei sunt atât de sinceri, dragostea lor este atât de pură… Este o dragoste necondiţionată, o dragoste clădită între jumătăţi de trup, jumătatea de trup pământeană şi jumătatea de trup celestă, date de Dumnezeu.

Reuşesc să îl prind pe Ovidiu Damian, între o transmisie şi o filmare pentru emisiunea „Fără prejudecăţi”, pentru că vreau neapărat să aflu cum a decurs interviul lui Mihai cu domnul Dominique Be, reprezentant al Comisiei Europene:

Ovidiu: Pot să spun că am văzut o reacţie duală. Pe de o parte, în firescul pe care ei îl trăiesc în ţările din care vin, era ceva obişnuit. Dar, în acelaşi timp, era surprins de faptul că un reporter de televiziune din România, un tânăr cu sindrom Down, vorbeşte bine engleza, pune întrebări pertinente, înţelege despre ce este vorba în subiect şi se descurcă în această situaţie.

Rep: Ce înseamnă normalitatea pentru tine, referitor la tinerii cu sindrom Down?

Ovidiu: Înseamnă în primul rând acceptare, înseamnă iubire, nediscriminare, incluziune, iar dacă aceşti tineri sunt capabili să dea toate aceste sentimente celorlalţi, este normal ca societatea să le răspundă în egală măsură.

Rep: Da, dar noţiunea asta de “societate” e o chestiune superabstractă. Până la urmă, e vorba de oameni. De ce crezi că majoritatea oamenilor întorc privirea când îi văd pe stradă? Am văzut şi persoane oripilate cînd s-a apropiat un tânăr cu sindrom Down de ele şi a încercat să le îmbrăţişeze, iar cînd le priveşti, aproape că le auzi cum se scuză în sinea lor: „Vai, dar nu pot să mă uit. Îmi este prea milă.”

Ovidiu: Noi asta ne-am asumat de fapt prin această emisiune la televiziunea publică: schimbarea de mentalitate. Pe de o parte cred că e vorba despre lipsa de informare. Să nu uităm că înainte de 1989 persoanele cu dizabilităţi nu existau în societate, nu le vedeam pe stradă. Dincolo de această lipsă de informare, e o lipsă de interacţiune, nu am avut ocazia să vedem de ce sunt aceste persoane capabile, bazându-ne numai pe modelul medical: dizabilitate=boală. Însă dacă ne apropiem de ei şi vedem că şi ei sunt dornici să arate de ce sunt în stare, lucrurile se schimbă. Am văzut asta pe feţele multor oameni pe care reporterii noştri i-au intervievat. Şi dacă la început era uimire, era nedumerire, unii chiar ne-au întrebat: “Dar acest tânăr o să-mi ia mie interviu?”, iar când le-am spus că da, ”Dar poate?”, ei bine, când au văzut că tinerii noştri pot, pot să vorbească chiar şi în engleză dacă e nevoie, această nedumerire s-a transformat într-un final în admiraţie, în respect.

Sigur că Ovidiu m-a rugat ceva: să le spun colegilor de la televiziunea Cluj, mai ales celor din spatele camerelor de luat vederi: cameramani, sunetişti, editori, regizori, că le mulţumeşte că au rezonat atît de bine cu tinerii reporteri şi că au reuşit să-i facă să se simtă ca o adevărată familie la emisiunea “Fără prejudecăţi”.

Ce ar mai fi de spus? Nimic, cred. Iar dacă eu nu am reuşit să vorbesc cu ceilalţi tineri de la DownCER, să ştiţi că mi-au vorbit ei. Zîmbindu-mi, atingîndu-mă, îmbrăţişându-mă şi spunându-mi cîteva cuvinte, din care, de cele mai multe ori am înţeles doar “prietena mea” sau “prietenul meu”. Nu ştiu dacă s-au vîndut toate aranjamentele florale şi toate cadourile, nu ştiu câte formulare de redirecţionare a 2% din impozitul pe venituri s-au semnat şi nici pentru cât timp le vor ajunge donaţiile din acea seară.

Am ieşit discret din clădirea Casinoului. Şi abia atunci, păşind în noaptea rece de februarie, am înţeles ce am văzut. Dar acesta e un secret pe care va trebui să-l aflaţi singuri, dacă veţi dori să îi cunoaşteţi pe tinerii de la DownCER.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anca Manuela Mureşan