Să nu sari prea sus în viață
Eu mă tund la domnul Vasile. Un frizer excepțional, de modă veche, din cei care știu să folosească briciul, care știu să te bărbierească sau să facă un “pierdut” perfect cu o ușurință dezarmantă. În ciuda calităților sale, în micuța sa frizerie de cartier, amenajată la parterul unui bloc, nu intră multă lume. Nu e trafic, nu e vânzoleală. Lucrurile se petrec într-un anumit ritm, care contribuie la atmosfera patriarhală. Așa încât, domnul Vasile își petrece o mare parte din timp pe scaunul pe care stau îndeobște clienții, delectându-se cu spectacolul străzii, dacă privește pe geamul din stânga sa, sau cu spectacolul lumii, dacă privește spre televizorul din dreapta. Ca orice consumator de spectacole, domnul Vasile e dornic să le comenteze. De fapt, cronica pe care o face, căci nu prea ai prilejul să spui mare lucru în timp ce vorbește și te tunde cu măiestrie, e scopul principal al atenției cu care urmărește cele două medii.
Articol editat de Carmen Sas, 12 februarie 2015, 18:00
Am ajuns să mă tund chiar în ziua arestării fostului ministru al turismului. Subiect greu. Imposibil de ocolit. Conducător de unitate pe vremea cealaltă, lider sindical timp de 12 ani după Revoluție, domnul Vasile este un fin cunoscător al vieții. “Știu ce a vrut să spună doamna cu gestul acela, când și-a dus mâna la nas”, începe el abrupt. Știe că sunt de la Radio, m-a văzut de câteva ori la televizor, mă știe de jurnalist, așa încât nu pierde timpul cu introduceri sau întrebări. În ciuda nerăbdării sale aproape palpabile, n-am răspuns. “A vrut să spună că e nasol”, continuă după un timp. Gluma a avut darul să mă atragă în discuție… “Păi bine nu prea îi e!”, arunc o nadă. “Ascultă-mă pe mine. Poa’ să zică ce vor specialiștii în limbajul corpului, eu știu: e nasol, a vrut să zică”. Tac, așteptând să continue….
foto
„Știți”, zice el, aparent fără legătură, “ când eram mic stăteam la țară. Și îl vedeam pe bunu’ cum se duce la vale în fiecare zi. Acolo se spăla, acolo ne spălam toți. Oamenii făcuseră niște cascade să nu erupă apa când se umplea valea. Atunci nu era poluare, nu era încălzire globală… Stăteau acolo păstrăvii cu zecile. Erau unii mari, de peste un kil. Și săreau. Săreau tot timpul. Bătrânu’ avea un coș de nuiele, cu două toarte, legat cu sârmă de un băț. Plimba coșul peste apă și ăia de săreau mai sus cădeau direct în coș. Așa pescuia. Nici măcar nu atingea apa. Și cred că atunci am învățat că în viață nu e bine să sari prea sus. Nu știi niciodată unde e coșul”…
N-am mai zis nimic. Ce să mai spun? I-am plătit omului și am plecat. Tuns, dar mult mai deștept.
Andrei Huțanu
