Poveştile Radio Cluj: Sunt nefericit, mamă. Ne-fe-ri-cit…

– Auzi, dragă, ce-o fi aia nefericirea, cum e să fii nefericit?

Articol editat de Carmen Sas, 18 octombrie 2014, 14:20

Tanti Florica îşi vizitează vechea prietenă, Maria. Se ştiu de-o viaţă şi, dacă pe vremuri stăteau uşă lângă uşă, bătrâneţile le-au găsit pe fiecare în alt colţ al oraşului. Aşa s-au rânduit lucrurile. Se aşezaseră temeinic în două fotolii atinse binişor de vreme. Pe măsuţa dintre ele, ceştile de cafea mai păstrau doar zaţul. Ecranul televizorului alb-negru cu lămpi (e de mirare că mai funcţionează încă) derulează imaginile proaspete ale „Actualităţilor”. „Da’ ce târziu e dragă!”, zisese tanti Florica. Dar nu se ridicase de pe fotoliu, cum că ar vrea să plece.

– Nu ştiu ce să zic, dar parcă noi nici n-am avut timp să fim nefericite. Sau poate că n-am ştiut ce-i aia…

– Dumnezeu ştie. Da’ ce-ţi veni?

– Ştiu eu… Mă gândeam la fiu-meu, îl tot văd posomorât şi dus pe gânduri, cu ochii pironiţi în tavan, de parcă ar vrea să-l spargă sau să se agaţe de el. L-am întrebat: ce-ai măi, băiatule? Stai aşa şi nu zici nimic. Stau şi eu aşa… Măi, tu ai ceva! N-am, mamă, nimic, n-am nimic. Auzi, îi zic, nu mă păcăleşti tu pe mine, te ştiu ca pe Tatăl Nostru, mie să-mi spui ce ai, văd eu că te roade ceva. Azi aşa, mâine aşa. Adică să nu-i spui tu mamei tale ce te doare?! Mâine-poimâine îmi pui crucea la cap şi… Zice: sunt, aşa, nefericit, mamă. Nefericit. Cum eşti? Păi, mă gândeam că are o problemă serioasă, şi când colo el era… El avea pitici la cap. Auzi la el: ne-fe-ri-cit! Am zis să-l mai iscodesc: măi, băiatule, te-ai certat cu Adela, nu-ţi mai place de ea?

– Mircea să se certe cu Adela? Doamne, iartă-mă, dar ce bine se înţelegeau…

– Se înţeleg şi acum, nu era de asta. Măi, zic, casă ai, copii sănătoşi ai, maşină ai, servici bun ai, soţie frumoasă şi deşteaptă ai… Şi te-nţelegi cu ea… De bani nu te poţi plânge. Ce-ţi mai trebuie? Am muncit o viaţă să te văd unde eşti şi acum îmi spui că ai gărgăuni la cap. Degeaba, arată ca o râmă, Doamne, iartă-mă. Când râde şi el, parcă se forţează, prin casă abia se mişcă, vine de la servici, mănâncă, stă în pat, nici nu doarme, nici nu citeşte, nici nu se uită la televizor, cu ăia mici abia vorbeşte. Adela ce-l mai scutură. Să ducă şi el măcar coşul de gunoi. Şi-l duce de parcă ar căra un munte… Şi ieri mi-a zis: mamă, sunt, aşa, nefericit, nu ştiu cum să-ţi explic, nu poţi tu să înţelegi. Auzi la el! Mi se rupe sufletul, nu alta… Ce-l poate măcina în halul ăsta? Of, of… Mai bine de tine, Marie, că nu ai copii.

– Vai de capul meu… Să stai aşa singură, a nimănui, să n-ai tu pe nimeni. Am fost ieri prin cimitir, ştii, şi după ploile din toamna asta crucea lui bărbatu-mio s-a aplecat la pământ şi uite că n-am cine să mi-o ridice. N-am cine…

Aproape în acelaşi timp, tanti Florica şi tanti Maria şi-au ridicat de pe măsuţă ceştile de cafea. Şi aproape în acelaşi timp au constatat că pe fundul ceşcuţelor n-a mai rămas decât zaţul. De undeva s-a auzit hârâitul unui tramvai. Apoi sunetul sec al liftului oprit la etaj. Câteva glasuri de copii. Pe ecranul televizorului alb-negru, cu lămpi, se derulau ultimele imagini ale „Actualităţilor”. Rubrica meteo.

– E rece caloriferul ăsta ca pe vremea răposatului. Îngheţăm aici. Aş lăsa gazul să meargă, dar într-o seară l-am uitat aprins şi dimineaţă, când m-am trezit, era să-mi stea inima-n loc. Că l-am văzut pe primarul nostru la televizor… Mie tot nu-mi pare rău că l-am votat, dar, dac-aş putea, i-aş spune să mai lase din politica aia şi să vadă de ce nici măcar apă caldă n-avem.

– Nu-i mai interesează pe ăştia. Ai auzit că ne mai dau şase mii la pensie?

– La cât de mult s-au scumpit toate.. Poate reuşesc să-mi plătesc şi eu cheltuielile pe luna trecută, că i-am spus administratorului să mă amâne. Îmi tot pun bani de-o parte pentru când o fi să fie, dar parcă poţi? Ieri mi-am luat un unt şi vreo cinci felii de salam, nu mai ştiam ce să mănânc.

– Ai fost pe la Viorica? Au scris-o-n ziar că vor s-o evacueze. Biata de ea, unde-o să se ducă?

– Am fost. Plânge, săraca. Mi-a spus că s-a dus Angela… Că mai bine s-ar duce şi ea. Vai, vai…

– Geluţa? Cum, Doamne, iartă-mă?

– S-a pornit să-şi plătească abonamentul la televizor. N-a mai aşteptat  troleul că îi era prea frig. Pe trotuar a alunecat săraca pe gheaţă. Când s-o ridice un domn era ca o cârpă. Până s-a găsit o maşină s-o ducă la spital, s-a prăpădit. Infarct. După aia n-a mai vrut nimeni să urce o moartă în maşină. A stat aşa vreun ceas până să vină Salvarea, rezemată de un stâlp.

– Doamne, Doamne… De Relu ai aflat?

– Să nu-mi spui…

– Da, dragă. Acum două sau trei săptămâni. Dimineaţă la opt a curăţat zăpada şi la unsprezece s-o dus. Bine de el, nici n-a ştiut că moare. Poate c-om avea şi noi parte de una uşoară.

Tanti Florica şi tanti Maria oftează aproape în acelaşi timp, ştergându-şi cu colţul batistelor ochelarii. Ecranul televizorului alb-negru cu lămpi era ocupat de ciocolata „Milano”. Apoi de guma de mestecat „Orbit”, fără zahăr. Tanti Florica se ridică cu greu din fotoliul ros de vreme. Gazda ia de pe măsuţă ceştile de cafea şi întreabă numai aşa, într-o doară: mai vrei una? În loc de răspuns, tanti Florica, îmbrăcându-şi deja cojocelul învechit, zice, tot aşa, într-o doară: la ora asta?

– Pleci?

– Mă duc, Marie, e târziu. Mâine trebuie să trec pe la băiat, să văd de nepoţi. Oftează, în timp ce deschide uşa. Poate aflu şi eu ce e nefericirea…

– Bine, Florică. Să mai vii pe la mine. Că-s singură…

Dan Moşoiu