Regele şi Patria

Era o zi ploioasă de octombrie, aşa cum sunt multe zile de toamnă prin Ardeal. La Alba Iulia erau aşteptaţi să ajungă cu trenul regal suveranii României Mari, pentru o ceremonie fastuoasă şi măreaţă, dătătoare de încredere şi speranţă, cum nu mai fusese alta în România până atunci.

Articol editat de , 15 octombrie 2014, 12:58 / actualizat: 21 octombrie 2014, 12:17

De unde însă această atmosferă entuziastă şi efervescentă? România trecuse în ultimii ani de la agonie la extaz. Întâi moartea lui Carol I, unchiul Regelui Ferdinand, tocmai în 1914, când începea războiul. Apoi o neutralitate exasperantă, în căutarea momentului prielnic de a intra în război de partea Alianţei care răspundea cel mai bine năzuinţelor româneşti – alipirea teritoriilor limitrofe locuite în majoritate de români şi crearea unui stat mare şi puternic. Nepotului lui Carol, Ferdinand, care acum, în 15 octombrie 1922 se încorona la Alba Iulia, i-a fost dat să pornească război tocmai împotriva fostei sale ţări, Germania, şi a aliatei sale, Austro-Ungaria, convins fiind că aşa e mai bine pentru patria sa, România. Şi în cele din urmă a fost. Flerul Regelui şi al lui Ionel Brătianu arătase că, pentru a renaşte cu măreţie, uneori trebuie să te afunzi în infernul dantesc al războiului şi să-ţi fie ocupată capitala, chiar să te retragi, cu Rege cu tot, temporar, în Moldova.

Sacrificiul românesc a fost uriaş, însă a meritat. Bărbaţi de stat veritabili, oameni cu viziune, au ştiut să cârmuiască ţara prin valurile năpraznice ale războiului şi ocupaţiei, ca s-o scoată apoi la liman mai mare şi mai puternică. Războiul, care curmase atâtea vieţi, adusese teritorii însemnate, atât la vest, cât şi la est, Transilvania, Basarabia şi Bucovina, locuite de importante majorităţi româneşti. Ce obţinuse România la negocierile de pace nu îndrăznise mai nimeni să spere. Ţara era de partea învingătorilor, iar Franţa, aliatul şi prietenul nostru principal, contribuise decisiv la visul românesc, devenit acum realitate.

Iată, deci, atmosfera de împlinire naţională istorică, în care Regele Ferdinand Întregitorul, Maria, Regina care oblăduise răniţii pe front în timpul războilui, lăsîndu-se slăbită de boală şi epuizare, şi primul ministru Ionel Brătianu, ajung la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, acolo unde, cu trei ani înainte, românii ardeleni hotărau unirea cu Regatul. Regele Ferdinand s-a încoronat singur, folosind, simbolic, acceeaşi coroană de oţel a unchiului său, Carol I, întemeietorul României moderne, oţel ce provenea dintr-un tun otoman capturat în timpul războiului de independenţă de la 1877-1878. Coroana Reginei era din aur, nu cumpărat din banii visteriei ţării, ci donat de proprietarul unei mine din Ardeal.

Începea atunci, în 1922, cea mai fastă perioadă din toate timpurile, la belle époque a României, curmată violent de al doilea război mondial, şi apoi un recul nefericit al istoriei, odată cu dictatuta comunistă. Regele Ferdinand rămâne, alături de Regina Maria şi de vizionarul Ionel Brătianu, un reper de patriotism şi moralitate, care, la fel ca unchiul său Carol I, nu s-a abătut nicio clipă de la nobila deviză a Casei Regale: Nihil Sine Deo – Nimic Fără Dumnezeu.

Cristian Ivaneş