Impresii de vacanţă: Ellas, I hora ton oniron! (Grecia, ţara visurilor)
Ce-o fi fost în capul zeilor anticei Elade, când au hotărât să se instaleze pe cețosul vârf al Muntelui Olimp?
Articol editat de , 12 august 2014, 15:17 / actualizat: 28 august 2014, 15:30
Întrebarea mi-o adresez pe o plajă aproape sălbatică, de o frumusețe atât de desăvârșită, încât, dacă ar fi văzut-o, toți olimpienii și-ar fi dorit să se nască, precum Afrodita, din spuma mării. Mă felicit pentru momentul când am acceptat invitația prietenilor mei, care au închiriat o barcă, de a căuta o insuliță pe care, măcar pentru o vreme, să fim doar noi. Cu ochii mijiți din pricina soarelui orbitor nu mă mai satur de bucata care mi se dăruiește din această țară cu adevărat binecuvântată de zei. Marea, de un verde-smarald în zona țărmului, devine albastru-indigo în larg, între insulele Skiathos și Skopelos. Un brâu subțire de pietre rotunde, e așezat chiar unde se sparg valurile, pentru a împiedica, pesemne, marea, în jocul ei inconștient, să spele nisipul alb de sub apa cristalină sau să-l amestece cu cel galben-arămiu al plajei. Briza aduce dinspre insulele mari arome de oleandri, de tufișuri de dafin, de souflaki, de sirtakis, de viață, de bucurie, de griji aruncate la coș. Și grijile mele se scurg cu repeziciune prin degetele picioarelor în nisipul catifelat și fierbinte în timp ce îmi torn un pahar de vin din vasul aburit de aramă, pe care se văd, încă, urmele ciocanului cu care i s-a dat formă. Aud fără să ascult muzica lentă, tânguitoare, răvășitoare care se insinuează în surdină dinspre tejgeaua sărăcăcioasei taverne, în timp ce mă mișc puțin pe scaunul din funie împletită în căutarea umbrei frunzelor uscate de palmier, azvârlite pe un cadru de lemn. Versurile sunt în greacă dar muzica e total diferită de acordurile cu care asociem îndeobște, poporul elen. Mi-e bine….
Viața aici e ca și cafeaua pe care o beau oamenii ăștia: dulce și aromată, dar groasă, vâscoasă, precum uleiul. Curge lent, lăsându-ți răgazul de a savura fiecare picătură. De fapt, despre asta este vorba în Grecia. Cel puțin pentru mine. Mai mult decât peisajele spectaculoase, plajele superbe, apa limpede și curată, pădurile de pini, restul vegetației mediteraneene, gustul excepțional al mâncărurilor simple sau ecourile unei civilizații strălucite, care a influențat determinant toată istoria ulterioară a ceea ce numim noi, „lume civilizată”, de fiecare dată când ajung acolo mă bucur de o atmosferă specială care te prinde și te cuprinde. Un mod de viață mai relaxat, chiar, decât “La dolce vita” a italienilor. Un mod de viață care transformă de multe ori sărăcia în inedită fumusețe, improvizația în artă, imperfecțiunea în originalitate. Și soarele orbitor, care usucă instantaneu orice urmă de murdărie și a cărui lumină prea puternică te împiedică să vezi crăpăturile din asfalt, marginile neîngrijite ale drumurilor, zonele pline de resturi din apropierea plajelor sau locurile și construcțiile lăsate în paragină.
De data asta am ajuns să-mi petrec vacanța pe Skiathos, o insulă extraordinar de verde, care, deși are doar 15 kilometri lungime, are 69 de plaje superbe, una dintre ele, Koukounaries, fiind cotată printre primele cinci plaje din Europa și, spun unii, printre primele zece din lume. Celebritatea are, însă, prețul ei, așa încât, Koukounaries este acum plină de sute de șezlonguri și mii de oameni, care cu greu te lasă să vezi nisipul alb și extraordinar de fin, intrarea lină în apa limpede ca un izvor de munte sau pădurea de pini care ajunge chiar până pe nisip. Despre animalele din jurul lagunei ce se găsește în spatele pinilor nici nu mai poate fi vorba…
Eu prefer atmosfera liniștită a micuței plaje Kolios, cu taverna unde lucrează Vasile din Sibiu și unde mâncarea are gust, indiferent ce comanzi, sau sălbatica frumusețe a bucății de plajă dintre Koukounaries și Banana Beach, care nu știu cum se numește, dar pe care funcționează terasa Mistique, de un bun gust desăvârșit, în perfectă concordanță cu peisajul. Dar, mai ales, cea de pe care vă scriu, pe insulița numită Tsougria, între Skiathos și Skopelos.
Mă gândesc acum cu drag și la delfinii care înotau în viteză cu o zi înainte pe lângă vasul care ne-a dus prin tot arhipelagul Sporadelor, la gyros-ul excelent pe care l-am mâncat sub un platan bătrân care acoperea în întregime o piață mică și intimă din Skopelos sau la aerul patriarhal al portului Patitiri din insula Alonissos, cu cheiurile scăldate de o apă de un ireal verde lăptos și cu case albe cocoțate pe coasta muntelui, având ușile, ferestrele și obloanele vopsite în albastru.
E drept că nu am văzut nici măcar jumătate dintre plajele de pe Skiathos. Dar este un foarte bun motiv pentru a mă întoarce, cândva. Mai ales că este la doar o oră și ceva distanță, cu avionul…
Andrei Huțanu
