Scriitorul Peppe Millanta: În epoca narcisismului exacerbat nu mai știm să vorbim cu noi înșine

Însă Peppe chiar are cu ce se lăuda: este muzician, dramaturg, artist stradal, dar și scriitor de succes.

Articol editat de cristina.rusu, 16 octombrie 2021, 00:00

Romanul său de debut, ”Vinpeel degli Orizzonti”, tradus în limba română de Gabriela Lungu sub titlul ”Zările lui Vinpeel”, a apărut la editura clujeană Casa Cărții de Știință.

La finalul lunii septembrie, Peppe Millanta a fost invitat la Festivalul Internațional de Carte Transilvania de la Cluj, unde și-a lansat romanul.

Doina Borgovan a stat de vorbă cu Peppe Millanta:

DB: Peppe Millanta, faci atât de multe lucruri interesante: ești muzician, artist stradal, scriitor, autor dramatic, actor. Cum te-ai prezenta celor care nu te cunosc?

PM: Probabil că aș spune că sunt un zăpăcit sau un nedumerit. (râde) Îmi plac schimbările în viață. Îmi place să încerc lucruri cât mai diferite, dar la rădăcina tuturor acestor lucruri este plăcerea și dorința de a spune povești.

DB: Și plăcerea de a găsi povești peste tot?

PM: Da, sigur, pentru că până la urmă această căutare înseamnă să fii mereu cu urechile ciulite ca să nu ratezi ceva ce ar putea fi interesant.

DB: Cum procedezi ca să găsești o poveste, să o identifici și să simți că este o poveste pe care merită să o spui mai departe?

PM: O, da, asta e o întrebare pe care toți scriitorii și-o adresează reciproc. Din punctul meu de vedere, poveștile se nasc dintr-o imagine, dintr-un grăunte pe care îl consider interesant și care mă face să doresc să-l aprofundez. Dacă e să vorbim despre romanul meu ”Zările lui Vinpeel” îmi amintesc precis că mi-a venit ideea să îl scriu când am văzut pe cer într-o zi ridicându-se multe baloane cu aer cald. Cred că cel mai important este ca acest grăunte inițial să aibă puterea de a emotiona, iar această capacitate să sporească, să reziste la inevitabila uzură a mirării.

DB: De cât timp ai avut nevoie ca să scrii povestea lui Vinpeel, de la imaginea baloanelor colorate și până când ai pus punct cărții?

PM: Este romanul meu de debut. Anterior scrisesem doar texte dramatice, dar acesta e primul meu roman. Timpul efectiv în care l-am scris a fost scurt, de câteva luni. Însă multe dintre elementele pe care le găsiți în poveste sunt practic mici grăunțe pe care eu le acumulam de multă vreme până când am avut posibilitatea să le reunesc în acest șirag. Dacă stau să mă gândesc, am avut nevoie de vreo 30 de ani ca să șlefuiesc povestea și să-i dau forma pe care a căpătat-o.

DB: Cât la sută din Vinpeel ești de fapt tu?

PM: Din păcate, foarte puțin. El e încăpățânat, știe ce vrea, face tot ce poate ca să-și atingă obiectivele, eu sunt mai moale. Eu n-am prea știut ce vreau. Am studiat dreptul, dar după ce mi-am luat licența am abandonat o posibilă carieră de avocat și m-am făcut artist stradal, iar acum sunt scriitor și scenarist. Vinpeel în schimb, merge direct la țintă, știe ce vrea. E probabil genul de persoană care mi-ar fi plăcut să fiu.

DB: În carte ai inclus și un dicționar al sentimentelor. Nu e dificil să scrii negru pe alb definiții ale sentimentelor?

PM: Da, am mai fost întrebat asta.  Dar lucrurile au venit cumva de la sine. Cred că partea cea mai dificilă a fost, într-adevăr să mă descotorosesc de toate ideile preconcepute și stereotipurile pe care le aveam, pentru a putea analiza ce înseamnă fiecare sentiment în parte. Și mai e ceva: eu cred că trăim cu toții o perioadă de confuzie. De fapt, nu prea știm ce simțim, sau nu știm să analizăm ce simțim. Ca să-ți dau doar un exemplu, uneori confundăm violența și furia cu dragostea, sau tristețea nu știm să o definim, pentru că nu mai suntem descifrabili pentru noi înșine. Suntem ca o carte scrisă într-o limbă străină și nu mai știm să traducem ce simțim nici măcar în forul nostru interior.

DB: De ce crezi că am pierdut acesată capacitate? Sau poate că n-am avut-o niciodată?

PM: Eu nu sunt dintre acei nostalgici care exclamă cu orice ocazie: ”Vai, frumoasele vremuri de demult!” Eu cred că fiecare perioadă istorică are probleme sale și mă tem că de fapt problemele rămân aceleași mereu, nu se schimbă. Se schimbă un pic ordinea și gravitatea, dar în general omul își pune dintotdeauna aceleași întrebări. Din acest motiv, nici poveștile nu încetează să existe. Citim o carte sau ne uităm la un serial pentru că suntem în căutare de răspunsuri. Despre viață, moarte, iubire, sensul existenței.

Practic, fiecare poveste este povestea unui eșec. Dăm greș și mergem din eșec în eșec și așa mergem mai departe. În orice caz, ce observ în societatea italiană, nu știu dacă și la voi e la fel, este faptul că noi oamenii ne adresăm mai degrabă celorlalți, exteriorului. Vorbim despre noi celorlalți fără oprire, o facem prin intermediul rețelelor de socializare și ne-am obișnuit cu această formă de narcisism extrem. Însă, pentru că tot timpul vorbim cu ceilalți, cu alții, ne-am pierdut capacitatea de a vorbi cu noi înșine. Adică ne-am pierdut legătura cu rădăcinile, cu cine suntem cu adevărat. Pentru că dacă stăm să ne gândim cine rămâne toată viața  lângă tine ești tu însuți, nimeni altcineva. Există acest dialog fără oprire între mine și mine, dar în prezent fiind așa de concentrați pe ce transmitem în afară, ne-am pierdut abilitatea să înțelegem ce simțim cu adevărat.

DB: Tu spui că această serie de eșecuri nu face decât să te împingă înainte. Dar poate uneori e greu să-ți găsești motivație și resurse pentru așa ceva. Cum să procedăm?

PM: Eu le numesc eșecuri minunate, bineînțeles cu multă umilință, pentru că astfel viața continuă plină de surprize. Dacă noi am găsi răspunsurile la întrebările fundamentale probabil am ajunge să fim lipsiți de energia vitală capabilă să ne împingă înainte. În schimb, disconfortul ne ține alerți, e drept că vine și cu durere, suferință, momente dificile, dar astfel viața își păstrează magia. Și le numesc eșecuri minunate pentru că în ciuda frustărilor și greutăților continuăm să mergem înainte, iar asta mi se parte mie partea romantică a vieții omenești. Și o facem și recurgând la povești. Citim Biblia, cel puțin noi creștinii asta facem, sau citim o carte oarecare, căutând mereu răspunsuri la întrebări.

DB: Am citit un poem pe care l-ai publicat pe Facebook în care spuneai că scopul vieții este să colecționezi experiențe și impresii.

PM: Da, era de fapt un gând și nu un poem, pentru că eu cu poezia nu mă simt foarte confortabil. Cred că dacă ajungem la un echilibru, acela este momentul în care viața pe care o trăiești și viața pe care ți-ai dori-o sunt oarecum asemănătoare. Desigur, noi trăim o sumedenie de vieți în propria noastră intimitate, pentru că cu gândul și imaginația putem trăi mai multe vieți în paralel. Ei bine, ajungi la un fel de armonie atunci când înțelegi că de fapt marele secret este să te lași purtat de ce ți se întâmplă, fără să opui rezistență, fără să judeci, fără să evaluezi, ci pur și simplu existând și luând lucrurile așa cum vin.

DB: Citind cartea ta ”Zările lui Vinpeel” m-am gândit imediat la Boris Vian și la romanul ”Spuma zilelor”.

PM: Ai sesizat foarte bine. Este una din cărțile mele de căpătâi. L-am descoperit în adolescență. Știi, în Italia literatura este foarte realistă, este foarte atentă la realitate, la ce se poate vedea și observa în mod direct. Iar atunci când am citit ”Spuma zilelor” am fost șocat. La fel mi s-a întâmplat și cu ”Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Márquez . Boris Vian îți permitea să visezi și să-ți imaginezi orice. Era o libertate extremă a scriiturii, fără opreliști. În schimb la Márquez m-a impresionat toată această capacitate de observare a lumii care nu este vizibilă pentru ochi. Această libertate mi s-a părut că este sinonimă cu libertatea noastră interioară și cu acele vieți multiple pe care le trăim și îmaginație și despre care îți vorbeam mai devreme. Dar mă bucur că mi-ai spus că ți-a amintit de Boris Vian. Ești prima care îmi spune asta.

DB: Vorbind despre romanul tău, se adresează adolescenților, dar cred că mai degrabă adulții au nevoie să îl citească.

PM: Da, folosesc ochii unui copil, un copil care nu se mulțumește cu felul arid în care trăiesc și văd lucrurile adulții. Nu este mulțumit de lumea adulților, în care nu încap emoții. Așa că permanent își dorește să meargă în altă parte, undeva, într-un loc care nu e clar definit. Am creat acest loc de desfășurare a acțiunii care nu este precizat nici în spațiu și nici în timp, pe care l-am botezat Dinterbild. Este un nume imaginar, cum de altfel sunt toate numele din carte. Pentru că am dorit să scriu o poveste în care să se poată regăsi oricine, așa cum se întâmplă cu poveștile. Dacă aș fi folosit nume italiene sau americane, cititorii ar fi localizat povestea într-un anume spațiu, iar eu nu doream asta. Pentru că ce se întâmplă: atunci când citim un text inevitabil îl plasăm și îl descifrăm în funcție de experiențele noastre anterioare. Așa că m-am gândit să creez acest roman fără referiri spațiale și temporale, în care fiecare cititor să-și creeze propria realitate și să o adapteze la propriile dorințe.

În Dinterbild totul pare să se deruleze fieresc, cu o singură excepție: între personaje pare să nu există schimb de sentimente. Iar acest băiețel cu nume ciudat, Vinpeel, nu este deloc mulțumit de acest stil de viață arid din Dinterbild. Și aflăm mai departe că aceste personaje au ajuns să trăiască așa pentru că au pierdut ocazia să fie fericite. Și ca să nu sufere, uită.

Eu cred că viața este un mecanism perfect cu toate angrenajele sale și ne pune deseori în fața acestor ocazii pierdute în care noi avem sentimentul că am pierdut șansa de a fi fericiți. Iar acestea sunt într-adevăr momente foarte grele și dureroase. Și cred că toți am avut de-a lungul vieții sentimentul că am pierdut o ocazie importantă. Insă părerea mea este că atunci când noi stăm în gara noastră personală și jelim ocazia care tocmai a trecut apare un alt tren în care să ne putem urca. Pentru că de-a lungul vieții avem mereu și mereu alte căi și ocazii în care să fim fericiți.  Cartea mea este o fabulă care se poate citi în mai multe straturi și în mai multe chei de lectură.

Iar personajele din Dinterbild sunt blocate în această ocazie pierdută. Pentru că uneori ni se întâmplă și asta: ne blocăm.

DB: Și totuși, există un personaj din carte care nu reușește să plece, care nu dorește să aibă o nouă ocazie pentru a fi fericit, este vorba despre patronul restaurantului din Dinterbild. El alege să rămână, nu pleacă nicăieri.

PM: Da, pentru că ființele umane sunt atât de versatile și adaptabile încât reușesc să-și facă culcuș în locuri considerate de mulți imposibile. Iar unii dintre noi își fac culcuș și se simt minunat în durere. Le dă identitate durerea și îi face să se simtă confortabil cu ea.

Intenția mea a fost să scriu o carte optimistă, care să aducă speranță. Pe de altă parte, am dorit și să scriu o poveste credibilă, ca urmare am creat acest personaj pentru a spune că nu toți au dorința, forța, energia pentru a face pasul spre următoarea situație fericită din viața lor. De fapt, avem cu toții propria noastră strategie care ne ajută să supraviețuim. Pentru unii dintre noi această strategie înseamnă să rămână ancorați în trecut, în amintiri, în nostalgie sau în melancolie.

DB: Mă gândeam la părinții tăi care au insistat mult ca tu să devii avocat la succes la Roma. Ce spun acum, când văd că ai succes, că Vinpeel primește premii, iar drumul tău pare bine ales?

PM: Au avut nevoie de câțiva ani ca să se convingă de asta. (râde) Adevărul el că m-am înscris în Baroul avocaților și m-am retras a doua zi, iar pentru ei n-a fost prea ușor. Nici pentru mine, trebuie să recunosc. (râde) Cred că acum s-au mai liniștit. Dar i-am înțeles, nu o făceau din răutate ci din frică, din prea multă dragoste și pentru că își doreau să mă știe în siguranță. Ni se întâmplă tuturor: ne speriem și uneori reacționăm exagerat.

DB: Ce sfat i-ai da unui tânăr scriitor aflat la început de carieră?

PM: Să renunțe, să nu se facă scriitor. Și știi de ce? Pentru că dacă ascultă acest sfat și renunță, înseamnă că acest drum nu e pentru el. Dacă din contră, în ciuda refuzurilor și recomandărilor care îl îndeamnă să renunțe el perseverează, înseamnă că și-a găsit vocația cu adevărat.

DB: Ești pentru prima oară în România. Cum ți se pare?

PM: Grozav! Am sosit la București și am închiriat o mașină pentru că doream să văd Carpații de aproape. Pentru mine numele ăsta are o rezonanță exotică. Așa că am vizitat Peleș, Brașov, Sighișoara, Viscri, iar acum Cluj care mi se pare foarte frumos. E drept că am văzut deocamdată doar centrul, dar impresia pe care mi-a făcut-o este foarte plăcută. Aaa, și micii sunt foarte buni, deja am luat o supradoză de mici. (râde)

”Zările lui Vinpeel” este un roman plin de poezie, despre uitare, amintiri, fericire și curajul de a visa și de a pune în practică visele pe care le avem. Povestea se petrece într-un tărâm imaginar numit Dinterbild. Nu există repere spațiale sau temporare, există doar, printre locutorii din Dinterbild, un băiețel care își dorește mai mult decât viața confortabilă, dar previzibilă și plină de rutină. Vinpeel intuiește că undeva departe există și un alt fel de viață și un alt fel de lume. Iar pentru a-și îndeplini visul apelează la nebunul satului, la un balon cu aer cald și la un foc uriaș. O carte despre curaj și perseverență, recomandată adolescenților, dar mai ales adulților care au nevoie să-și regăsească pofta de a visa și de crede în povești.

Peppe Millanta, ”Zările lui Vinpeel”, traducere de Gabriela Lungu, Editura Casa Cărții de Știință, 2021

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.