Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea librarului

Ce mai citim: Recomandarea librarului

Delfinariu, Lavinia Braniște, povestiri, Polirom 2026

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 8 noiembrie 2026, 00:00

Pe Lavinia Braniște noi o recomandăm mereu, fie cu romanul Camping sau cărțile publicate în urmă cu câțiva ani și deja bine cunoscute și apreciate, Mă găsești când vrei, Escapada, Sonia ridică mâna sau Interior zero, roman ecranizat nu de mult în regia lui Eugen Jebeleanu.

Ne place mult s-o recomandăm și pentru cărțile pentru copii, dar mai ales ca “mama“ lui Rostogol, personajul din încântătoarea și isteața serie de cărți publicate la editura Arthur. Scrie extraordinar de bine în oricare dintre ipostaze, atât pentru adulți cât și pentru copii, fie că e vorba de roman sau povestiri, iar volumul de față, publicat în această toamnă, nu face excepție. Un tur de forță al unei prozatoare foarte atente la lumea noastră mare/mică a oamenilor, a relațiilor noastre, a fricilor, întrebărilor și vulnerabilităților care ne caracterizează.

Fiecare povestire feliază câte un strat subțire din viața oamenilor, în ipostaze de zi cu zi, în relațiile lor, scurte iluminări încărcate de greutate, de autentic și care nu ratează să pună un accent pe acea bucățică de existență. Cu o mare finețe, asemeni muncii unui șlefuitor de pietre prețioase, asistăm la felierea unor astfel de straturi ale realității din apropierea acelui ultim strat din proximitatea miezului prețios care se dezvăluie scurt, nu de tot, anunțând astfel certitudinea că aproape ai ajuns la ceea ce cauți, la adevăr sau cel puțin la una dintre fațetele lui.

În povestirea care dă titlul volumului, o fostă campioană de înot, admirată de cursanta ei pentru forța mentală, își pierde aura de putere când mărturisește, după o operație la șold, că ar fi preferat să nu se mai trezească din anestezie. Pusă până atunci pe un piedestal de pe care o putea admira, o putea simți ca pe un model mai puternic care s-o motiveze, lucrurile virează astfel brusc și pune punct tranșant relației.

“Grămăjoara de necazuri adunate în burtă sau în cap…” descriu atât de delicat cursanta anxioasă, cu un istoric de vulnerabilitate emoțională și depresie, un trecut față de care privirea ei se ferește din frica de a nu se reîntoarce acolo dar și din dorința de a fi mai puternică, mai adaptată vieții. Fățișa fragilitate și vulnerabilitate a celeilalte nu mai au spațiu pentru a fi procesate, iar aici se termină totul, lumina se stinge fără urmă de apel.

Un cuplu de pensionari hotărăște să-și petreacă concediul la băile de la Lacu Sărat, doar ca să descopere că obiceiurile și certurile de acasă nu s-au pierdut pe drumul spre hotelul învechit și precar. Însă tot ele sunt acele locuri comune pe care le caută ca pe niște ancore atunci când propria realitate se întâlnește cu a altuia și e nevoie sa facă loc cât de cât și celuilalt. Întâlnirea cu o bunică venită cu nepoțelul în stațiune și povestea acelora nu fac decât să împingă căutarea oarecum disperată a locului comun, a relației familiare cu soțul, așa precară cum e ea, bună-rea. Ai senzația unei uși ușor întredeschise către casa scării și închise rapid când pașii străini ai vreunui vecin se apropie.

Precarul învăluie și povestea Ioanei care e mereu chemată la poliție pentru a-și pune parafa de traducătoare autorizată în tot felul de pricini care implică cetățeni străini. Precarul secțiilor de poliție și a interacțiunilor kafkiene cu cei aflați la ei, poveștile de groază ale polițistului nevorbit se împletesc cu instabilitatea situației financiare a Ioanei care, fără o formă juridică, face de fapt voluntariat în astfel de cazuri și își promite mereu că le va pune capăt. Ce vedem prin ochii ei sunt etichetele atât de grele cu care alegem din obișnuință sau dintr-un fel de înrăire, să-l vedem pe celălalt, aflat în nevoie. De exemplu etichetele pe care polițiștii le folosesc vis-a-vis de excursionista germană care și-a pierdut actele sau Hakim, un imigrant care e victima anulărilor zborurilor internaționale și nu mai are cum ajunge acasă, la familie.
În Strâmtoarea asistăm la o relație tată-fiică recuperată, aceasta oferindu-i tatălui care a lipsit din viața ei timp de șaisprezece ani o excursie și înscrierea la traversarea înot a strâmtoarei Dardanelele, iar experiența îi dezvăluie cât de puternică este, în ciuda absenței, legătura dintre ei și cum un moment poate repara “o eroare de conexiune“.

Patru foste colege de liceu fac o escapadă la un festival din străinătate, unde moartea accidentală a unui acrobat scoate la iveală diferențe în felul în care înțeleg compasiunea, doliul și responsabilitatea față de ceilalți.

O tânără rămasă captivă în orășelul natal să aibă grijă de bunica ei cu început de demență, câștigă o mențiune onorifică la un concurs online de poezii din America. Cel mai trist este că n-are cu cine să împărtășească bucuria; bunica nu doar că n-are cum s-o înteleagă dar de multe ori ajung în confict, nepoata simțindu-și viața scurgându-se încet dar sigur. Cadoul neașteptat îi aduce însă probleme cu oficiul poștal din localitate care încearcă s-o forțeze să plătească pentru transport. În încercarea ei de a nu se lăsa intimidată, le ține piept și iese victoriasă din oficiu returnând harta literară primită cadou, însă la ieșire e surprinsă din plin de ploaia de insecticide revărsată exact atunci chiar deasupra ei dintr-un avion vechi, iar singurul ei gând de salvare e către bunica ei, așa cum e ea, bună-rea dar “mama tuturor mamelor și a tuturor taților“.

Concluzia editurii Polirom din prezentarea volumului este grăitoare: “multe dintre povestiri se opresc, din unghiuri diferite, asupra relațiilor — de familie, de prietenie, cu Dumnezeu — și asupra felului în care acestea continuă să ne modeleze. Cu personaje vii și un ochi atent la detalii, volumul transformă situații obișnuite în povești memorabile, care rămân cu cititorul mult după ce a întors ultima pagină“.