Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

Al treilea roman al Tatianei Țîbuleac, publicat la editura Cartier în 2025.

Articol editat de cristina.rusu, 5 aprilie 2026, 00:00

”Când ești fericit, lovește primul”, al treilea roman al Tatianei Țîbuleac, publicat la editura Cartier în 2025, în cadrul colecției Rotonda, este un roman dur și pe alocuri blând despre fericirea celuilalt, a unui aproape și a unui departe posibil, despre fericirea celui care lovește primul, trădează primul și te uită primul, nu este o carte despre fericirea banală și seducătoare ci despre fericirea bolnavă, obligatorie și batjocoritoare.

Tatiana Țîbuleac reușeste să construiască o lume care se naște și moare în același timp și nu este o lume oarecare, este lumea sufletului Milei, o alcoolică abstinentă ajunsă la cincizeci de ani și care se consideră pe sine o ratată din perspectiva datoriilor neîmplinite: nu a reușit să fie nici frumoasă, nici să aibă o familie, nici să fie ,,bărbată” adică să aibă o carieră de succes. Duritatea cu care se judecă pe sine este dezarmantă, vocea care narează și recompune acestă lume spartă în bucăți mici este o voce feminină de o sinceritate aproape violentă. Ceea ce trăiește Mila în cei cinzeci de ani de viață la Chișinău și la Paris este ,,mai mult decât răul”. Chișinăul și Parisul sunt două lumi total diferite, lucrurile cu adevărat importante la Paris devin ,,frământări lipsite de sens” la Chișinău, între un Paris europenizat și un Chișinău sovietizat, Mila alege Parisul pentru că la Paris poate să viseze și să plângă:

,,Mă gândesc de multe ori că fericirea mea de fapt în aceasta constă, să am un loc în care să mă tânguiesc.”

În cei douăzeci și cinci de ani petrecuți în Franța, Mila își dă seama că durerile și păcatele sale au urmat-o la Paris, le-a dus cu ea într-un bagaj prea greu uneori. Ironia și autoironia o însoțesc pe Mila care se întreabă mereu cine este și care este sensul vieții ei ,,Cum își va aminti lumea de mine și cine este acestă lume. A murit Mila, a bon, dă-mi și mie sarea.” Dependentă de cei doi prieteni ai ei din copilărie, Malik și ea (o ea fără nume, pentru că răul nu trebuie pomenit și nu trebuie chemat), Mila pleacă la Paris, punându-și încrederea în cei doi, căzând pradă iluziilor clasice ale succesului aproape garantat într-o lume străină în care poți fi cine vrei, te poți reinventa și poți chiar uita cine ești.

Totul se întâmplă pe dos, fericirea fragilă pe care o trăiește alături de prietenii ei la Chișinău își va arăta adevărata față la Paris, unde fiecare e pe cont propriu și unde Mila trăiește pe bucăți fericirea celorlalți, niciodată fericirea ei, acest lucru se întâmplă pentru că poartă cu sine mai multe răni: ne-iubirea dintre părinții ei, alcoolismul ei moștenit și mai ales faptul că și-a părăsit tatăl. Pentru că nu se cunoaște pe sine Mila devine metaforic vorbind o întruchipare a Chișinăului, atunci când trăiește la Chișinău și o întruchipare a Parisului, atunci când trăiește la Paris.

Mila își dă seama într-un târziu și poate si binevoitorul cititor că dependențele ei de prieteni, de alcool, de lumea aceasta trecătoare o fac nefericită, că sufletul ei a rămas la Chișinău alături de tatăl ei (singurul om liber) și mai presus de toate trăiește revelația faptului că a trăi înstrăinat este o condiție oarecum firească dar să trăiești înstrăinat de propriul suflet este cea mai mare nefericire pentru că este o nefericire eternă.

Cartea Tatianei Țîbuleac are un mesaj simplu dar esențial: există fericiri care se văd și există fericiri care nu se văd și la fel , există nefericiri care se văd și nefericiri care nu se văd și toate acestea alcătuiesc sufletul omenesc.