Poemele de luni
Astăzi despre femei, dragoste, visare.
Articol editat de cristina.rusu, 9 martie 2026, 11:41
Motto: NICHITA STĂNESCU
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
ANA BLANDIANA
Poate că mă visează cineva
Poate că mă visează cineva –
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc…
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.
ION MUREȘAN
Poem de dragoste
Ea are ochii ca două legi abrogate.
Ea are ochii ca două încăperi de arhivă
în care eu peste mine, eu peste mine, eu peste mine stau stivă
legat și mă umplu de praf și păcate.
Ea are ochii încercuiți de gheruțe.
Ea are ochii încercuiți de țepi foarte dulci,
încât îți vine s-o legi si s-o culci într-un pat de mămăruțe.
Ea e sălbatică și-i mereu gata-gata să sară și să muște
și-i gata-gata să adoarmă în mijlocul săriturii.
Ea are capcane cu miere în jurul gurii,
încât îți vine să tragi peste ea cearșaful pădurii.
Ea este verde și amară.
Ea este foarte blândă, foarte frumoasă și foarte periculoasă.
Cetateni, n-o lăsați să iasă din casă!
MARIANA MARIN
Poemul de dragoste
Mă privesc uneori în oglindă
pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atâta vreme
încât nu mai pot trăi fără ea.
Conştiinţa de sine este în cele din urmă
o stare extrem de confortabilă – un somn greu.
Ea nu poate semăna decât cu amintirile
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai demult într-o artă poetică
sau morţii,
ce a spart oglinda
pe care de atâta vreme scriu acest poem
încât el nu mai poate trăi fără mine…
NICHITA STĂNESCU
Evocare
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda și plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospețe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
FLORENȚA ALBU
Rotirea pământului
Cândva femeia din mama
era prinsă în hora fără de asemănare
a rotirii pământului.
Aprigă și cu opincile în arșița vremii.
Chema la horă clopotele, drumul câmpiei,
mărul cel dulce-al păcatului,
dar mai ales zarea.
Avea dunga zării o boală de horă
și de ducă.
Azi se rotește colbul tăcerii
în hora aprigă-a vântului.
Știe ea
mama
cum să poarte găteala clipei
celei din urmă.
Se va arunca în jocul neîndurător
atunci când
bărbați și femei
vor clădi cu mâinile lor istoria.
Atunci rotirea pământului
va fi cumplită.
TRAIAN T. COȘOVEI
Și dacă tu ești o planetă străină
Se întunecase și viața noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pîlpîitor.
Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Și dacă părul tău e o ființă venită de pe altă planetă?
Fiecare secundă
arunca un cîmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lângă tine. Te pîndea cu nările ca doi ogari
întărîtați de iepurii mirosului tău.
Și dacă glasul tău e o ființă coborîtă din altă planetă?
Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătății tale.
De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înțeles.
Că pe lîngă viața mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt din lume.
Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri
și pe luciul unei scîntei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă –
fără să-mi arate că exist cu-adevărat.
Și dacă parfumul tău e o ființă căzută din stele?
Brățările tale îmi răspundeau obraznic, –
rochiile tale foșneau dînd importanță fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hîrtie pe mediterana pohtelor mele.
Și dacă ochii tăi sînt două ființe de pe altă planetă?
Și dacă tu ești o planetă străină
locuită de fiecare gînd al meu?
În urma noastră
orașul plutea fragil, ca un aisberg plutitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Deodată,
se întunecase
și viața noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru,
pîlpîitor.
ILEANA MĂLĂNCIOIU
Umblam prin cerul gol
umblam prin cerul gol la fel ca pe pământ
nu mai ştiam de nimeni
uitasem cine sunt
umărul drept îmi era tot adus
şi-aici de parcă mă priveai de sus
cu ochii tăi încremeniţi şi trişti
deşi cred că uitasem că exişti
în amintirea binecuvântată
venise lumea cum a fost odată
te ocoleam încet şi nu mai ştiu
când am aflat c-am început să fiu
un suflet gol şi m-am întins să rup
din tine şi din carnea de pe trup
GELA ENEA
a băut
bunica pentru acele femei care-au confundat libertatea
cu dreptunghiul hașurat al ogrăzii
nu citiseră teorii despre
libidoul scăzut pentru că pur și simplu
nu știau să citească
a băut mama în numele angajatelor de la fabrica de confecții
unde niciuna n-a învățat cum să facă o rochie pe de-a-ntregul
doar gulere și buzunare pliuri și festoane
iar cele mai chipeșe volane și alte brizbrizuri
acum e rândul meu să beau
la cenaclu
când îmi tremură bărbia și mi se-ncleștează degetele pe pahar
de parcă-aș ține o halebardă
doamnelor care scrieți
ascultați aici poezia este cel mai tare alcool
anesteziază realitatea și vă-mbracă în cețuri
trenul nu mai trece pe calea ferată
trece direct prin voi cu vagoanele pline de călători
unii se uită pe geam alții dorm foarte puțini visează
și doar pe ultimii trebuie să-i salvați
de trăiri formale
MATEI VIȘINIEC
Ce să-i mai cer
Ce să-i mai cer când ea mă întreabă cu gura ei care mi-a şoptit dacă mai vreau ceva
cu ochii ei care m-au orbit
cu degetele ei care m-au înlemnit
cu sânii ei care m-au topit
cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa
(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic fără să zic nimic)
ea mă întreabă dacă mai vreau ceva
dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost
când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ în faţa ei se face imediat din ce în ce mai mic şi dispare din limbă.
NINA CASSIAN
Ispita
Îți făgăduiesc să te fac mai viu decât ai fost vreodată.
Pentru prima oară îți vei vedea porii deschizându-se
ca niște boturi de pești și-ți vei putea asculta
rumoarea sângelui în galerii
și vei simți lumina lunecându-ți pe cornee
ca trena unei rochii; pentru prima oară
vei înregistra înțepătura gravitației
ca un spin în călcâiul tău,
și omoplații te vor durea de imperativul aripilor.
Îți făgăduiesc să te fac atât de viu, încât
căderea prafului pe mobile să te asurzească,
să-ți simți sprâncenele ca pe două răni în formare
și amintirile tale să-ți pară că-ncep
de la facerea lumii.
Ana Herța
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.
