Poemele de luni

Astăzi despre femei, dragoste, visare.

Articol editat de cristina.rusu, 9 martie 2026, 11:41

Motto: NICHITA STĂNESCU

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,

care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie

în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,

mereu fragedă, mereu unduitoare?

ANA BLANDIANA

Poate că mă visează cineva

Poate că mă visează cineva –

De aceea gesturile

Îmi sunt atât de moi

Şi de neterminate,

Cu scopul uitat

La jumătatea mişcării,

Grotesc,

De aceea contururile mi se şterg

Secundă cu secundă

Şi faptele mi se topesc…

Şi poate cel ce mă visează

E smuls din când în când

Din somn,

Trezit,

Purtat cu sila-n viaţa lui

Adevărată,

De aceea mă-ntunec

Suspendată uneori

Ca de-un fir care se topeşte de nea,

Fără să ştiu

Dacă va mai adormi vreodată

Ca să mi se mai întâmple

Ceva.

ION MUREȘAN

Poem de dragoste

Ea are ochii ca două legi abrogate.

Ea are ochii ca două încăperi de arhivă

în care eu peste mine, eu peste mine, eu peste mine stau stivă

legat și mă umplu de praf și păcate.

Ea are ochii încercuiți de gheruțe.

Ea are ochii încercuiți de țepi foarte dulci,

încât îți vine s-o legi si s-o culci într-un pat de mămăruțe.

Ea e sălbatică și-i mereu gata-gata să sară și să muște

și-i gata-gata să adoarmă în mijlocul săriturii.

Ea are capcane cu miere în jurul gurii,

încât îți vine să tragi peste ea cearșaful pădurii.

Ea este verde și amară.

Ea este foarte blândă, foarte frumoasă și foarte periculoasă.

Cetateni, n-o lăsați să iasă din casă!

MARIANA MARIN

Poemul de dragoste

Mă privesc uneori în oglindă

pentru ca să mai fie cineva în această casă

ce o urăsc de atâta vreme

încât nu mai pot trăi fără ea.

Conştiinţa de sine este în cele din urmă

o stare extrem de confortabilă – un somn greu.

Ea nu poate semăna decât cu amintirile

despre lichidul meu amniotic

pe care le numeam mai demult într-o artă poetică

sau morţii,

ce a spart oglinda

pe care de atâta vreme scriu acest poem

încât el nu mai poate trăi fără mine…

NICHITA STĂNESCU

Evocare

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –

a piele de copil mirosea spinarea ei,

a piatră proaspăt spartă

a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.

Râzânda și plângânda cu lacrimi mari

era sărată ca sarea

slăvită la ospețe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

Între ape, numai ea era pământ.

FLORENȚA ALBU

Rotirea pământului

Cândva femeia din mama

era prinsă în hora fără de asemănare

a rotirii pământului.

Aprigă și cu opincile în arșița vremii.

Chema la horă clopotele, drumul câmpiei,

mărul cel dulce-al păcatului,

dar mai ales zarea.

Avea dunga zării o boală de horă

și de ducă.

Azi se rotește colbul tăcerii

în hora aprigă-a vântului.

Știe ea

mama

cum să poarte găteala clipei

celei din urmă.

Se va arunca în jocul neîndurător

atunci când

bărbați și femei

vor clădi cu mâinile lor istoria.

Atunci rotirea pământului

va fi cumplită.

TRAIAN T. COȘOVEI

Și dacă tu ești o planetă străină

Se întunecase și viața noastră devenise

un transatlantic alb, albastru, pîlpîitor.

Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor

te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica

înfășurată în drapeluri de frig luminos.

Și dacă părul tău e o ființă venită de pe altă planetă?

Fiecare secundă

arunca un cîmp verde printr-o fereastră de tren.

Respira lângă tine. Te pîndea cu nările ca doi ogari

întărîtați de iepurii mirosului tău.

Și dacă glasul tău e o ființă coborîtă din altă planetă?

Ar mai fi ceva timp.

S-ar putea profita de pe urma singurătății tale.

De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înțeles.

Că pe lîngă viața mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt din lume.

Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri

și pe luciul unei scîntei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.

Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă –

fără să-mi arate că exist cu-adevărat.

Și dacă parfumul tău e o ființă căzută din stele?

Brățările tale îmi răspundeau obraznic, –

rochiile tale foșneau dînd importanță fiecărui gest.

Te respirau. Te trăiau.

Erai toată o barcă de hîrtie pe mediterana pohtelor mele.

Și dacă ochii tăi sînt două ființe de pe altă planetă?

Și dacă tu ești o planetă străină

locuită de fiecare gînd al meu?

În urma noastră

orașul plutea fragil, ca un aisberg plutitor te purta

pe scuturi strălucitoare – te ridica

înfășurată în drapeluri de frig luminos.

Deodată,

se întunecase

și viața noastră devenise

un transatlantic alb,

albastru,

pîlpîitor.

ILEANA MĂLĂNCIOIU

Umblam prin cerul gol

umblam prin cerul gol la fel ca pe pământ

nu mai ştiam de nimeni

uitasem cine sunt

umărul drept îmi era tot adus

şi-aici de parcă mă priveai de sus

cu ochii tăi încremeniţi şi trişti

deşi cred că uitasem că exişti

în amintirea binecuvântată

venise lumea cum a fost odată

te ocoleam încet şi nu mai ştiu

când am aflat c-am început să fiu

un suflet gol şi m-am întins să rup

din tine şi din carnea de pe trup

GELA ENEA

a băut

bunica pentru acele femei care-au confundat libertatea

cu dreptunghiul hașurat al ogrăzii

nu citiseră teorii despre

libidoul scăzut pentru că pur și simplu

nu știau să citească

a băut mama în numele angajatelor de la fabrica de confecții

unde niciuna n-a învățat cum să facă o rochie pe de-a-ntregul

doar gulere și buzunare pliuri și festoane

iar cele mai chipeșe volane și alte brizbrizuri

acum e rândul meu să beau

la cenaclu

când îmi tremură bărbia și mi se-ncleștează degetele pe pahar

de parcă-aș ține o halebardă

doamnelor care scrieți

ascultați aici poezia este cel mai tare alcool

anesteziază realitatea și vă-mbracă în cețuri

trenul nu mai trece pe calea ferată

trece direct prin voi cu vagoanele pline de călători

unii se uită pe geam alții dorm foarte puțini visează

și doar pe ultimii  trebuie să-i salvați

de trăiri formale

MATEI VIȘINIEC

Ce să-i mai cer

Ce să-i mai cer când ea mă întreabă cu gura ei care mi-a şoptit dacă mai vreau ceva

cu ochii ei care m-au orbit

cu degetele ei care m-au înlemnit

cu sânii ei care m-au topit

cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa

(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic fără să zic nimic)

ea mă întreabă dacă mai vreau ceva

dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost

când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ în faţa ei se face imediat din ce în ce mai mic şi dispare din limbă.

NINA CASSIAN

Ispita

Îți făgăduiesc să te fac mai viu decât ai fost vreodată.

Pentru prima oară îți vei vedea porii deschizându-se

ca niște boturi de pești și-ți vei putea asculta

rumoarea sângelui în galerii

și vei simți lumina lunecându-ți pe cornee

ca trena unei rochii; pentru prima oară

vei înregistra înțepătura gravitației

ca un spin în călcâiul tău,

și omoplații te vor durea de imperativul aripilor.

Îți făgăduiesc să te fac atât de viu, încât

căderea prafului pe mobile să te asurzească,

să-ți simți sprâncenele ca pe două răni în formare

și amintirile tale să-ți pară că-ncep

de la facerea lumii.

Ana Herța

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.