Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Ce mai citim: Recomandarea traducătorului

Ce mai citim: Recomandarea traducătorului

Sylvain Tesson este un autor relativ tânăr, dar cu bibliografie impresionantă.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 8 martie 2026, 00:00

Le-aș recomanda cititorilor o carte care pentru mine este o lectură de căpătâi și anume cartea lui Sylvain Tesson, Cu zânele, pe care am tradus-o în românește împreună cu Alina Pelea.

Sylvain Tesson este un autor relativ tânăr, aș spune, dar la 52 de ani are o bibliografie impresionantă. Este un om care scrie mult și scrie bine.

Este un mare admirator al clasicilor și al literaturii franceze, germane, italiene, engleze din toate timpurile, pentru că atunci când își comentează periplurile, se hrănește în paralel cu foarte multă literatură și filosofie de foarte bună calitate.

Sylvain Tesson este și un aventurier și toate cărțile lui povestesc, de fapt, aventuri, că sunt în Himalaya, că sunt în pădurile siberiene, pe malul lacului Baikal, că sunt în Mongolia, că sunt în Scoția sau Irlanda. Este un mare călător și a început călătoriile de foarte tânăr, pe bicicletă, pe cal, pe motocicletă.

A străbătut drumul lui Napoleon în întoarcerea din Rusia pe o motocicletă rusească, ca vai de lume. E un om care a încercat să trăiască în foarte multe feluri, oarecum desprins de tehnologiile contemporane.
Sylvain Tesson nu are telefon mobil. Nu știu dacă are telefon fix, dar telefon mobil nu are cu siguranță. În miezul vieții a suferit un accident, un accident oribil. A căzut pe un acoperiș.

Ar trebui să vă spun că în adolescență el a fost un mare cățărător pe toate bisericile gotice ale Vestului, ca să nu mai vorbim de acoperișurile Parisului, intră și acum câteodată pe fereastră la el acasă, dar și această cățărare a rămas o mare pasiune.
Cățărător fiind și umblând pe acoperișuri, se cățărase de asta dată pe acoperișul unei locuințe familiale și a căzut. Cinci fracturi craniene, tratate vreme de un an și ceva, dar tratate într-adevăr foarte bine, chiar dacă jumătate din față, ceea ce el numește partea lui monstruoasă, e paralizată.

Este un îndrăgostit de natură, dar este un îndrăgostit de toate lucrurile, să îndragești tot, să vezi lumea, să o scrii, asta este profesiunea lui de credință, de fapt.
Revenind la zâne, zânele au apărut în 2024, la editura Equator și cam la șase luni după apariție ne-am apucat să o traducem.

Zânele consemnează, de fapt, periplul lui Tesson din Galicia spaniolă până în nordul Irlandei, pe urmele Celților. Această călătorie începe în Galicia, urcă pe coasta Atlanticului, pe coasta Bretonă, de acolo în Anglia, în țara Galilor, în Irlanda, Scoția și înapoi până la St. Malo, în Bretania. Călătoria a fost făcută cu un vas micuț și cu doi tovarăști de călătorie, unul priceput în ale marinăriei, pentru că Sylvain Tesson are doar, să zicem, aptitudini de mus mai curând decât de mânuitor de corabie, și un alt prieten foarte bun, pe post de bucătar.

Un prieten întâlnit în stepele și în pădurile Siberiei, care gătea foarte bine, deci putea să-i hrănească și pe țărmul englezesc, l-am citat pe Tesson. Plimbarea sau călătoria sau aventura este una pe mare și pe uscat, pentru că, din când în când, Sylvain Tesson coboară pe uscat, parcurge drumul pe jos sau cu bicicleta, reîntâlnește vasul condus de cei doi prieteni într-un port, reurcă pe vas, străbat o parte a mării și își continuă astfel, ca o amfibie, va spune el, călătoria. Ceea ce este foarte, foarte interesant, că în această călătorie, Tesson încearcă să-și regăsească numitele zânele copilăriei.

Ce sunt aceste zâne?

Sunt, de fapt, întruchiparea frumosului, dar unui frumos real, deci nu a unui ideal, nu a unei proiecții într-o lume imaginară, ci frumosul relevat în fiecare etapă, în fiecare colț de lume. Frumosul lumii, frumosul naturii și frumosul omenesc atunci când el se dezvăluie. Aș insista pe cuvântul pe care Tesson îl folosește și anume, le merveille în franțuzește, pe care l-am tradus grație lui Lucian Blaga, prin mirabil.

Și am ajuns la această formulă pentru a evita minunatul, care ar fi o traducere curentă a cuvântului merveille, prea bătucit de folosință, care și-a pierdut, de fapt, nuanța aceea inițială de minune reală. Mirabilul este, la Tesson, așa cum este și la Blaga, revelația realului, revelația feericului în real.

Deci, feericul sau mirabilul este ceea ce îl atrage și pe care îl regăsește pe așa-zisele balcoane ale Occidentului, acele faleze înalte ale Atlanticului unde marea, cerul și pământul nuntesc. Termenul mi s-a părut deosebit de frumos. Și aici, din nou, avem un joc de intertextualitate în text, valul și vântul, precum valurile și vânturile eminescene, întâlnesc pământul și îl plimbă, și se plimbă, aș spune mai curând, în ritmul timpurilor.

Zânele sunt deopotrivă o transfigurare a peisajului grație literaturii. Pentru că fiecare colț, fiecare frumusețe, fiecare element întâlnit în natură este raportat deosebit în aceeași măsură, la istorie, la ceea ce înscrie în el ca fapt istoric. Și celții au o istorie destul de îndelugată și destul de misterioasă pentru a fi prilej de uimire.

Că este Chateaubriand, că este Hugo, că este Hegel, că este Hölderlin, că este Goethe, că este Yeats, sau mari poeți englezi, Byron, de exemplu, că sunt scritori contemporani, nu contează. Literatura e acolo ca să stea mărturie frumuseții transportate în cuvânt, pentru că cuvântul este pentru Tesson modul nostru de a face o reverență naturii. Nimic mai frumos, nimic mai plastic și mai bine spus, mai expresiv decât această modalitate de a da cuvântului, de a da cezarului, ce-i al cezarului.

Lectura este deosebit de interesantă, pentru că, în primul rând, afli foarte multe despre celți, despre locurile străbătute, despre sentimentele pe care ele pot naște, despre jocurile foarte interesante ale istoriei, cum ar fi cele ale independenței Irlandei, de exemplu, dar afli și un fel de revelație ultimă a cărții, că ceea ce contează în viață cel mai mult, dincolo de uimirea în fața lumii, care poate fi frumoasă și poate să te încarce cu frumos, este iubirea. Foarte neașteptat pentru Sylvain Tesson, care se joacă cu ironia în text și cu autoironia în egală măsură, foarte neașteptată această concluzie, care vine odată cu zâna roșcată, reală, de această dată, nu imaginară, și care împlinește, aș spune, din două puncte de vedere, cartea. Mi-aș permite să vă citesc doar un foarte scurt pasaj.

„Vreme de patru zile, ascultând vorbele fetei roșcate, amețit de frumusețea ei molcomă, am aruncat în fundul lacului toate eșafodajele mele de școlar romantic despre graal, făcute din uimir goetheene, puritate cavalerească și feerie celtică. Dragostea era de ajuns ca să dea chip căutării și realitate graalului. Graalul e mișcarea, crezuse mai întâi cățărat pe un stac.
Graalul e prezența, gândise mai apoi, în noaptea de pe insulele Shetland. Dragostea le avea pe amândouă. Era mișcarea întâlnind prezența.”

V-aș lăsa cu această frază în gând și cu recomandarea, așa cum o făcusem și la început, de a-l citi pe Sylvain Tesson.