Antropologul italian Alessandro Testa: Oamenii au în continuare nevoie de simboluri, de tradiție, de continuitate

Despre ritualuri în lumea contemporană a vorbit Alessandro Testa cu Doina Borgovan.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 8 februarie 2026, 00:07

Alessandro Testa este în prezent profesor asociat la Facultatea de Științe Sociale a Universității Caroline din Praga. Anterior, a fost bursier postdoctoral Lise Meitner și lector asociat la Universitatea din Viena, Austria.

Interesele sale de cercetare acoperă o varietate de teme legate de religie, antropologie istorică și culturală a societăților europene, domenii despre care a publicat și a susținut numeroase conferințe.

Prof. Testa a studiat istorie, etnologie și istoria religiilor la universitățile din Florența, Roma, Paris și Messina; a obținut titlul de doctor în antropologie socială în 2013. Ulterior, a obținut abilitări academice în antropologie socială, istoria religiilor și etnologie europeană.

La invitația Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, Alessandro Testa și-a lansat la Cluj, la începutul lunii februarie, cel mai recent volum: „Ritualising Cultural Heritage and Re-Enchanting Rituals in Europe”.

Despre ritualuri în lumea contemporană a vorbit Alessandro Testa cu Doina Borgovan.

DB: Cum v-ați dezvoltat interesul academic pentru ritualuri?

AT: Ei bine, am studiat istoria religiilor și sunt, de asemenea, un expert al marelui și foarte cunoscutului dumneavoastră savant Mircea Eliade. Am publicat destul de multe lucrări despre el, iar ulterior am studiat și antropologia, mai precis antropologia socială. În istoria religiilor și în antropologia socială există o serie de teme comune, iar una dintre ele este viața rituală, ritualitatea și ritualurile, precum și interpretarea acestora.
Când am trecut de la o disciplină la alta sau, mai degrabă, când am început să le combin pe cele două, așa cum fac acum, mi-am dat seama că ritualurile reprezintă nu doar un subiect foarte important și extrem de interesant, ci și un punct de pătrundere foarte util în societăți, atât din trecut, cât și din prezent. Astfel, studierea vieții rituale a unei societăți din trecut, cum ar fi, să zicem, romanii sau alte populații, națiuni și culturi care au trăit aici în Europa, ne poate ajuta să înțelegem viața lor simbolică, relația dintre putere și structurile sociale și, de asemenea, modul în care oamenii își trăiau viața de zi cu zi, deoarece ritualul este foarte adesea ceva care nu este obișnuit. Iar prin reflecție, analizând ceea ce nu este obișnuit, aflăm foarte multe și despre ceea ce este, de fapt, obișnuit.
Apoi, când am trecut la subiecte mai contemporane, am început să lucrez asupra ritualității în Europa contemporană, în special în Catalonia, Republica Cehă și Italia, care sunt țările mele de specializare.
De exemplu, în ultimii aproximativ zece ani — de fapt, doisprezece ani — am dezvoltat un interes specific pentru transformările religioase și rituale din perioada postcomunistă. Adică modul în care ritualurile și viața rituală reflectă schimbările care au avut loc în aceste țări, inclusiv în România, în timpul tranziției de la comunism și în prezent. Cred că ritualurile au această putere de a ne spune de ce oamenii fac anumite lucruri și care sunt simbolurile care stau în spatele acțiunii rituale.

DB: Când vorbim despre ritualuri, primul lucru care ne vine în minte este ritualul religios. Dar nu este vorba doar despre religie, nu-i așa?

AT: Este o întrebare excelentă, pentru că există această conexiune automată sau această „asemănare de familie” între orice practică religioasă și ritual. Dar, așa cum ați menționat, ritualul nu este neapărat religios. În societățile noastre, care sunt foarte secularizate, ritualurile nu sunt întotdeauna religioase — sau, mai degrabă, de cele mai multe ori nu sunt — ci pot fi seculare, civice, politice sau personale, de familie. Ritualul poate exista în orice sferă a vieții. Eu lucrez în principal asupra ritualurilor colective, iar ritualurile colective sunt, în mare parte, politice, religioase sau țin de cultură în general.

DB: Dați-ne un exemplu.

AT: Sărbătorile naționale implică foarte adesea aspecte rituale,  comemorările sau paradele. Apoi cultura carnavalului, ritualurile carnavalești. Foarte adesea, chiar și pentru necredincioși, ritualurile religioase capătă o anumită importanță, chiar dacă sunt lipsite de semnificația lor spirituală. De exemplu, Crăciunul.  Majoritatea oamenilor respectă o anumită ritualitate sau anumite elemente rituale, precum schimbul de cadouri sau împodobirea bradului de Crăciun. Acestea sunt ritualuri în toate sensurile cuvântului. Ele erau asociate cu religia, iar acum nu mai sunt.
Așadar, există și această altă transformare: ritualuri care erau odinioară religioase și care nu mai sunt religioase. Și mai există și alți cercetători care aplică o definiție foarte largă a ritualului și includ în aceasta, de exemplu, sportul. În fiecare duminică are loc un meci sau proteste politice, manifestații, paradele Pride. Tot ceea ce ține de formalizarea și repetarea anumitor tipare într-un anumit cadru calendaristic sau într-o anumită structură temporală. Ritualul și tradiția sunt foarte des asociate, deoarece au un scop similar.

DB: Impresia mea este că lumea noastră contemporană este, nu știu, sătulă de ritualuri. Există oare o tendință deconstructivă a oamenilor din zilele noastre?

AT: Da, aceasta este, de asemenea, o întrebare foarte interesantă, pentru că, dacă ne gândim, acum 20 de ani, 25 de ani, un autor francez — nu-mi amintesc acum numele lui — a publicat o carte despre sfârșitul ritualurilor, ceva de genul acesta.
A existat un val de cercetători, în cadrul curentului postmodern care au analizat acest proces accelerat de secularizare ca pe un semn al faptului că oamenii își pierd interesul sau atașamentul față de viața rituală. Dar acest lucru a fost infirmat. Ceea ce am observat în ultimii 20 de ani, în tot Occidentul, în toată Europa, inclusiv în Europa postcomunistă, este o uriașă renaștere a ritualurilor.
Iar acesta este, de fapt, exact domeniul meu de expertiză: revitalizarea. De exemplu, atunci când anumite tradiții, festivaluri, ritualuri sau evenimente calendaristice sunt transformate, în mod oficial, în patrimoniu cultural. De pildă, UNESCO, după cum știți, are și această categorie a patrimoniului imaterial. Dacă parcurgeți lista UNESCO — care se numește Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității — veți observa că poate o treime dintre elemente sunt, de fapt, de natură rituală: dansuri, moduri specifice de a cânta în anumite perioade ale anului, costume create pentru carnaval sau pentru Crăciun, tipuri specifice de festivaluri în anumite regiuni și culturi. Sunt sute de astfel de exemple.
Acestea au fost transformate în patrimoniu cultural. Acesta este, de asemenea, o formă de revitalizare, pentru că, până acum câteva decenii, dacă i-ați fi întrebat pe cei care practicau aceste activități dacă ele reprezintă patrimoniu cultural probabil că nici nu ar fi știut ce înseamnă această expresie.
Vedem acest fenomen peste tot în Europa — și nu doar în Europa — dar aici este foarte evident. Iar studiile de caz pe care le-am realizat eu însumi confirmă această idee generală, această percepție.
Foarte adesea, regimurile comuniste reprimau sau interziceau aceste manifestări rituale, la fel cum reprimau sau interziceau religia. Iar ceea ce s-a întâmplat, ca formă de rezistență și de reacție la aceste interdicții și descurajări impuse de regimurile comuniste, a fost că, după căderea comunismului, foarte multe localități, multe țări, multe regiuni și-au redescoperit viața rituală. Au revitalizat-o. Iar ca o încununare a acestui proces, foarte adesea au transformat aceste ritualuri în patrimoniu cultural imaterial. Acest lucru a adus turism, pentru că, desigur, este conectat și cu alte aspecte ale economiei, fiind vorba despre turistificarea tradiției. Foarte des, aceste festivaluri și ritualuri revitalizate atrag turiști. Iar asta înseamnă că ele creează o piață acolo unde înainte nu exista una. Apar astfel piețe turistice, piețe culturale, publicații, servicii de cazare, ghizi, restaurante — totul „răsare ca ciupercile” în jurul acestor tradiții. Același lucru s-a întâmplat și în Europa Occidentală. În Europa de Vest, teza mea de doctorat a fost despre un ritual uitat, readus la viață în anii ’80, tocmai într-un moment în care aceste comunități sufereau de depopulare și sărăcire. Se putea observa că, cu cât aceste sate mici erau mai sărace și mai depopulate, cu atât exista o dorință mai mare de a crea un sentiment de comunitate în rândul celor rămași.
Iar cea mai bună modalitate de a crea un sentiment de comunitate este, evident, împărtășirea tradițiilor. În timp ce, în trecut, religia avea un rol cultural puternic în acest sens, astăzi religia nu mai joacă acest rol. Însă oamenii au în continuare nevoie de simboluri, de tradiție, de continuitate, de sentiment al comunității.

DB: M-am născut în perioada comunistă și când eram fetiță credeam că Zidul Berlinului nu va dispărea niciodată. Așa că uneori sunt uimită de faptul că atât de multe idei din Europa de Est au circulat, de fapt, în întregul continent și în toate culturile în ciuda granițelor politice care păreau de nezdruncinat. Cum vedeți această comunicare dintre Est și Vest în Europa?

AT: Oh, ce întrebare! Este extrem de interesant pentru mine, pentru că acum eu însumi particip la ambele lumi. Am o legătură foarte puternică cu România, deoarece am o soră româncă și ea a trăit aici cea mai mare parte a vieții sale, iar noi am fost foarte apropiați. Vizitez România încă de la mijlocul anilor ’90. Așa că am văzut și primii ani ai tranziției de după Ceaușescu.  Dar, de asemenea, am trăit în Estonia timp de șapte luni, care este o țară post-sovietică, nu doar post-comunistă, ci post-sovietică. Iar acum trăiesc în Republica Cehă de aproape opt ani — șapte ani și jumătate.
Iar ceea ce pot spune este că, într-un fel, aceste țări s-au occidentalizat chiar mai repede decât s-ar fi așteptat unii. Unele mai mult decât altele sau unele mai reușit decât altele. Iar Republica Cehă este bine cunoscută ca un exemplu de succes în acest sens.
Aș spune că influența a fost aproape exclusiv într-un singur sens. Capitalul, ideile și oamenii au curs în principal din Vest către țările din Est. Desigur, mulți oameni au plecat din Est spre Vest pentru a munci, de exemplu.
Dar ceea ce încercau să facă era să se integreze cât mai repede posibil, pentru că erau și obiectul stereotipurilor sau, dacă nu, al discriminării deschise.  
Astăzi lucrurile sunt foarte diferite, pentru că au trecut 35 de ani sau chiar mai mult, iar lucrurile s-au schimbat. Există aproape două generații între timp, iar aceste generații noi nu au o memorie directă a comunismului. De foarte multe ori, ele nu au niciun sentiment de rușine, pentru că au trăit în țări liberale.
Acest proces are loc mai rapid în unele țări decât în altele. Dar chiar și atunci când vizitez România, văd toate aceste schimbări, toate schimbările pozitive care au avut loc în ultimii ani, în ultimele decenii. Iar acesta este un semn că lucrurile se schimbă.

DB: Acest domeniu al dumneavoastră de expertiză vă ajută să înțelegeți mai bine nebunia lumii contemporane?

AT: Da, da, desigur. Filosoful și juristul latin Cicero a formulat această expresie: historia magistra vitae, istoria este învățătoarea vieții.  Și mai există și cealaltă zicală: dacă nu învățăm din greșelile trecutului, suntem condamnați să le repetăm în prezent sau în viitor. Iar pentru a înțelege, de exemplu, frământările geopolitice din ultimii ani, istoria este absolut esențială, extrem de importantă. Nu neapărat pentru a schimba lucrurile sau pentru a le justifica, ci pentru a le înțelege și explica. Și acest lucru se vede foarte clar și în stilurile diferite ale liderilor, ale președinților sau chiar ale dictatorilor, în felul în care folosesc sau nu folosesc istoria. De exemplu, când ascultați un discurs al lui Putin, este întotdeauna plin de referințe istorice, pentru că anumite revendicări ale sale sunt ancorate în istoria națiunii sale.
În timp ce, dacă îl ascultați pe Trump, lucrurile stau exact invers. Trump are un accent foarte puternic pe afaceri, pe a face lucrurile să se întâmple, pe a încheia înțelegeri. Și nu îi pasă cu adevărat de istorie. Și acest lucru nu este valabil doar pentru Trump.
Este foarte frecvent în istoria președinției americane să existe un accent pe starea actuală a lucrurilor și pe rezolvarea problemelor, mai degrabă decât pe revendicări de tipul „acel teritoriu a fost al meu acum 400 de ani”. Dar aici se vede diferența dintre Lumea Nouă și Lumea Veche, din acest punct de vedere.
Toate aceste subtilități sunt extrem de importante pentru a înțelege lumea de astăzi. Iar dacă cei care iau decizii — legiuitorii, factorii de decizie, persoanele care exercită puterea — nu cunosc aceste lucruri, atunci rezultatul este o rețetă sigură pentru dezastru.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.