Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Poemele de luni: Ioan Cioba

Poemele de luni: Ioan Cioba

Câștigător al mai multor premii literare, este exponentul poeților contemporani bistrițeni.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 17 noiembrie 2025, 12:48

“nu mai e liniște
nici în cel mai adânc loc al meu
și se lasă o ceață străvezie
ca o altă mare
peste calea arsă și lungă
pe care am venit
și câmpia nu foarte întinsă
din față”,

ne introduce în propria-i lume interioară nostalgică, poetul și prozatorul Ioan Cioba, născut la 13 noiembrie 1967, la Lechința, județul Bistrița-Năsăud.

Este licențiat al Facultății de drept și masterand al Facultății de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Debutul literar are loc în Cetatea culturală, Cluj-Napoca în anul 1998.

Publică mai multe volume de poezie: Treizecişitrei, Nopţi la Viişoara, bilingv, versiune în limba franceză de Rodica Lucia Crișan, Ioan din Satul Păgânilor, 7 trepte în Steiniger, ediția I și a II-a – versiune în limba engleză Letiția Goia, Ghemul ischemic, dar și volume de proză, publicate cu pseudonimul Hayden Dorf: Scrisori din Regatul Pustnic, Jurnalul colonelului Pak, ambele traduse în engleză, germană, spaniolă și hindi, Șamanul din Jeju.

Ioan Cioba

Este prezent în: Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan – Petru Poantă, Cărţile deceniului 10 – Irina Petraş, Scriitori ai Transilvaniei – Irina Petraș, 2015, în diverse dicționare și antologii, dar și în reviste literare din țară cu articole și poezie.

A realizat antologia de poezie Patruzeci. Poeți bistrițeni contemporani, cu o prefață de Petru Poantă, în anul 2001.

Este fondator și redactor-șef adjunct al revistei GRAI și membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj.

“La Ioan Cioba locul apare însă într-o proiecție fantasmală și fantastă, cu reverii saturate de o melancolie iradiantă și de o melodioasă tristețe metafizică. Avem de-a face, în esență, cu anamneza nostalgică a unui spațiu al copilăriei paradisiace ale cărei imagini preponderent radioase sunt inhibate de o sensibilitate elegiac-crepusculară”, îi reverberează contururile hărții interioare, criticul Petru Poantă.

Câștigă mai multe premii literare : premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, premiul Radu Stanca la Festivalul Naţional de Poezie Orfeu – Cluj Napoca, premii ale Festivalului Național de Poezie Colocviile George Coşbuc, Bistriţa în anii: 1999, 2001 și 2014, premiul pentru debut la Festivalul Național Saloanele de literatură – Poezia Secolului XX, Aiud, Premiul municipiului Bistriţa pe anul 2001.

“La Ioan Cioba aș descoperi în primul rând prospețime și un ton enigmatic. Este prima impresie și, de cele mai multe ori, cea mai importantă. Petru Poantă vorbea, în prefața volumului Nopți la Viișoara, despre un abur pillatian, de o melancolie pillatiană într-o estetizare a unui spațiu real, cel bistrițean. Și mai spunea ceva, care ar privi toată suflarea poetică bistrițeană: că se simte un aer central-european, venind dinspre grănicerii năsăudeni și de la acest spațiu cald, civilizat al Bistriței. Un spațiu citadin important pentru formarea unui spirit modernist ca al lui Ioan Cioba, un spirit care depășește localismul”, creionează cu precizie natura misterioasă a poetului, criticul Adrian Popescu.

“trupul mă urmează supus
ca o imagine venită dintr-un timp străin
coama dealului îngălbenește repede
și nu avem habar câtă lumină ne trebuie
fiecăruia până la capătul drumului”,

ne invită poetul Ioan Cioba spre reflecție și căutare a câtorva sensuri care ne traversează grăbite, existența și lumea noastră toată.

ghem în echilibru

clipele lungi în care nu ne vorbeam
apoi toate acele cuvinte ca niște tunete
rostogolite greoi de la unul la altul
iar eu în siajul fiecăruia
asfixiat preț de o secundă
ca deposedat de prea mult oxigen
mereu în conflict cu înfățișările mele
și totuși degetele noastre
preț de o secundă perechi
încercând să prindă hățurile lichide
ale furtunii
în bezna fricii
nu ne deosebește nimic
nici chiar oftatul blocat
undeva în podul torsului meu
gâfâim la unison fiecare în ritmul lui
și sunetele vibrează diferit
și toate își nasc împreună ecoul
în aceeași cutie de rezonanță
la numai o haltă de ultima risipire
și ignorându-i toate semnele
caut mereu un alt echilibru
între mine și înfățișările mele
cărările lor se îngustează
până spre a se stinge
și le adună pe toate un singur drum
domol ca un râu în apropierea mării

ghem cu umbră

serile noastre
în casa cu pereți ca de trestie
cine să fi știut ce gropi putem săpa
în câteva minute de tăcere
cu genunchii învinși
trupul istovește
rămâne în urma mea
ca o umbră veche pe care
n-am mai purtat-o de mult
amintirile pleacă fără ultimul lustru
ca niște cercuri sparte
în menghina nebunului
un cârd de sturzi roșii
ce gravitează eliptic
în jurul capului meu
se face târziu
golurile memoriei se înmulțesc
și se așază în straturi pe oase