Prima pagină » Știri » Internaţional » Münchenul în fața războiului

Münchenul în fața războiului

”Dragii mei, prieteni, ce ați făcut la München? că eu nu văd altă soluție decât a patra împărțire a Poloniei.” (Vladimir Potemkin)

Articol editat de cristina.rusu, 29 septembrie 2025, 16:29 / actualizat: 30 septembrie 2025, 15:00

În toamna anului 1938, Europa se afla în pragul războiului. Hitler se pregătea să invadeze Cehoslovacia, iar guvernul lui Neville Chamberlain căuta cu disperare o soluție pașnică. Presiunile creșteau. Un funcționar britanic și un diplomat german se întâlnesc la München, la Conferința de urgență. Odată negocierile începute, cei doi prieteni se trezesc în mijlocul unui cerc vicios de subterfugii politice și pericole cât se poate de reale. Cu ochii întregii lumi ațintiți asupra lor, vor reuși oare să evite războiul?

Văzusem filmul ”Műnich, The Edge of War”, în care Jeremy Irons juca rolul premierului Neville Chamberlain. Și urma să meargă la München, iar serviciile secrete îl avertizau că tratatul care se pune pe masă, de fapt, are niște lucruri ascunse. Acel tratat de la München, din 1938, era echivalent cu desființarea Cehoslovaciei până la urmă. Primul pas.

Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineții de 30 septembrie 1938, dar a fost datat pe 29 septembrie

Criza sudetă, anunțată de fapt de Hitler, încă din 1938, exact după realizarea Anschluss-ului, adică alipirea Austriei. Practic Hitler trece la realizarea unui program pe care îl enunțase încă din ”Mein Kampf”.

Ottmar Trașcă: ”Dacă privim lucrurile în trecut, sistemul de tratate de pace de la Versailles a avut și multe lucruri imperfecte. S-a spus, printre altele, în cadrul istorografiei problemei, că ar fi fost cel mai drept și mai just sistem de pace până la acel moment din istorie. După părerea mea, lucrurile nu sunt chiar așa, mai ales că există și o altă opțiune potrivit căreia ar conține germenii celui de-al doilea război mondial. În ce mă primește, eu cred că a doua variantă ar fi mai potrivită, adică au fost clauze care au contribuit practic la escaladarea tensiunilor în Europa. De exemplu regiunea Sudetă, era locuită de germani, 3,5 milioane de germani, care a fost atribuită Cehoslovaciei după 1918. Aici, de exemplu, principiul autodeterminării nu a funcționat, asta este foarte clar. Ori Hitler s -a bazat pe acest lucru în momentul în care a cerut retrocedarea regiunii Sudete, spunând de fiecare dată că este ultima revendicare teritorială pe care o are în Europa. Lucrurile au evoluat în vara lui 1938. Situația s -a tensionat din ce în ce mai mult și la un moment dat Hitler era decis să atace Cehoslovacia. În acest context se încadrează medierea, practic încercarea de evitare a războiului cu orice preț, inițiată de către Anglia și Franța, respectiv de Neville Chamberlain și de către Édouard Daladier, primul ministru francez.”

De ce au făcut asta?

O.T: ”Pentru că încă existau foarte multe amintiri legate de ce a însemnat primul război mondial în mentalul colectiv, acele sacrificii uriașe pentru câteva sute de metri de pământ. Teama asta, de a avea un nou război în Europa la nici 20 de ani de la încheierea primului război mondial, a determinat cercurile britanice și franceze să încerce să salveze pacea.”

Münchenul este practic apogeul politicii de appeasement. Marile puteri erau de acord să satisfacă orice pretenție a lui Hitler, tocmai ca să salvgardeze pacea. Există un principiu în relațiile internaționale, un lucru absolut verificat în istorie:

O.T: ”Conciliatorismul nu aduce pacea, dimpotrivă aduce agresiunea, pentru că o politică de appeasement, o politică de conciliere, nu face altceva decât să mărească apetitul dictatorilor. Și avem suficiente exemple: Hitler, Stalin, Putin mai nou în Ucraina, nu? Atunci, în momentul în care se pregătea conferința de la München, pe care Hitler nu vrut -o, el era pregătit pentru acțiunea militară, doar că a intervenit această mediere și atunci vrând nevrând inclusiv la intervenția dictatorului și partenerului său, Benito Mussolini, a acceptat această mediere.”

Însă ceea ce știau britanicii și aici, au greșit flagrant, este altceva și anume că

O.T: ”În culise, opoziția antinazistă, care era îngrozită de perspectiva unui nou război și era ferm convinsă că în cazul unui război Germania se va îndrepta cu siguranță spre catastrofă, deja făurise planuri de răsturnare a regimului. Au trimis în secret emisari în Anglia, spunându -le britanicilor: nu cedați în fața lui Hitler, pentru că în cazul în care va încerca să declanșeze un război, noi vom acționa și vom răsturna acest regim.”

Ce-a făcut Chamberlain?

O.T: ”El care nu călătorise niciodată până în acel moment, avea teamă de călătoria cu avionul, s-a dus cu avionul la München, a semnat acel acord, care practic însemna nici mai mult, nici mai puțin decât cedarea regiunii Sudete către Germania, fără luptă, un termen în care trebuia evacuată administrația din teritoriul cedat. Ori opoziția din Germania a fost practic redusă la tăcere. Totuși Hitler a considerat că a fost dezavantajos pentru Germania acel acord. Ceea ce l-a pus serios pe gânduri, a fost faptul că populația germană i-a ovaționat pe Chamberlain și pe Daladier, în momentul în care s-a ieșit și s -a spus public că s-a ajuns la acel acord.” (detalii în audio)

Oare ce curs ar fi luat evenimentele dacă Hitler era oprit în 1938?

O.T: ”Din acest punct de vedere, cred că a fost o mare greșeală faptul că britanicii au cedat. A fost o iluzie, în primul rând, pentru Chamberlain, care s -a întors triumfător. E senzațională acea filmare când coboară din avion fluturând acea foaie și spunând: am adus pacea timpului nostru. La niciun an de zile, Anglia era deja în stare de război cu Germania. A venit și momentul de trezire pentru britanici. În primul rând a fost martie 1939. Până atunci motto-ul lui Hitler a fost: ultima noastră revendicare teritorială, pentru că e vorba de teritorii în care locuiesc, preponderent, germani. În 1939, în momentul în care pătrunde, în 15 martie, și sub forma acelui subprotectorat al Bohemiei și Moraviei, anexează și restul teritoriului cehoslovac, aici a fost cu totul altceva, un novum, pentru că era vorba, prima dată, de teritorii care nu erau locuite preponderent de către germani.”

S-a vorbit că și Polonia ar fi contribuit la asta.

O.T: ”Bineînțeles, pentru că nu numai Germania avea probleme cu Cehia, și Polonia avea și Ungaria avea pretenții teritoriale. Polonia profită de presiunea exercitată de Germania și ulterior, după München, anexează zona Teschen, aflată în litigiu, iar Ungaria trece și ea la acțiune. Este adevărat că în vara anului 1938, Hitler a propus Ungariei un plan de atac comun. Hitler îl invită oficial pe regentul Ungariei, pe amiralul Horthy, oficial să lanseze la apă ultima navă ieșită din șantierele navale germane, și anume crucișătorul Prinz Eugen. Horthy fusese comandantul marinei militare austro-ungare, ultimul comandant al flotelor austro -ungare, și avea o sensibilitate aparte când era vorba de nave. Oficial, îl invită să boteze, practic, această navă, Prinz Eugen, dar, de fapt, obiectivul pe care îl urmărea era altul. În culise, el i-a propus lui Horthy atacarea în comun a Cehoslovaciei. O ofertă pe care Horthy a refuzat -o categoric.”

Vesticii știau de propunerea asta?

O.T: ”Da, s-a aflat. Horthy a refuzat categoric pentru că Ungaria nu își dorea să -și asume riscul unui război. Pentru că un atac îndreptat împotriva Cehoslovaciei putea foarte ușor să provoace un război european. Și din acest moment, practic, Hitler nu a mai avut niciun fel de încredere în Horthy și în Ungaria. Hitler a spus-o după aceea: cine dorește să ia parte la ospăț, trebuie să ia parte și la pregătirea ospățului. Și din acel moment, Hitler a spus că în Ungaria nu se poate avea încredere. Ulterior, totuși, după München, la presiunea exercitată de Ungaria, se ajunge la primul arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, care satisfăcea o parte din revendicările teritoriale maghiare, în primul rând față de Slovacia, pentru că teritorii din Slovacia au fost luate și date Ungariei. Și, pe de altă parte, Hitler a avut un interes pentru că așa slăbea în continuare și statul cehoslovac care mai rămăsese după cedarea regiunii Sudeten.”

Dar Hitler a fixat un obiectiv. Drumul lui era clar către război. În acel moment a considerat că trebuie să accepte acest tratat, dar ulterior, când a avut ocazia, l-a încălcat fără menajamente, exact în 1939. Așa cum, de exemplu, s-a întâmplat ulterior și cu mult mai celebrul acord, Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939. Atâta timp cât relațiile germano-sovietice au fost bune, întotdeauna Europa a avut de suferit. Este un fapt cât se poate de clar. Münchenul, de unde Uniunea Sovietică a fost exclusă, a fost un semnal de alarmă pentru Stalin.

Încă din anii 20, Uniunea Sovietică, și mai ales Stalin, a plecat de la premiza că securitatea poate fi cel mai bine asigurată în condițiile unui conflict între puterile imperialiste. Pe de o parte puterile revizioniste: Germania și Italia, pe de altă parte ”puterile democratice”: Anglia și Franța, care erau adepte ale menținerii status quo-ului. Principiul de bază al lui Stalin era foarte simplu: cele două tabele se încaieră, declanșează un război care va fi, ca și primul război mondial, unul static, cu foarte multe pierderi umane și materiale, iar Uniunea Sovietică urma să rămână în afară acestui conflict, în timp ce cele două tabele se epuizeau reciproc, iar în momentul în care erau epuizate, Armata Roșie intactă și înarmată avea să intervină în conflict să dicteze pax sovietica. Acest acord de la München a fost un semnal, pentru că Uniunea Sovietică a fost exclusă, nici măcar nu a fost consultată, mai ales în privința unui stat unde și ea avea interese.

O.T: ”Există o remarcă foarte pertinentă a adjunctului comisarului poporului Vladimir Potemkin, care îi spune unui diplomat francez: Dragii mei, prieteni, ce ați făcut la München? că eu nu văd altă soluție decât a patra împărțire a Poloniei. Din acest moment, practic, Stalin trimite semnale către Hitler pentru că vrea să evite, pe de-o parte, izolarea Uniunii Sovietice. Pentru Stalin era un coșmar faptul că cele patru puteri au încheiat un acord și se temea că se poate ajunge chiar la o acțiune comună împotriva Uniunii Sovietice, ceea ce trebuia exclus. O modalitate de a preveni o asemenea ipostază era tocmai încheierea unui acord cu Hitler. Încă din primele zile ale anului 1939, Stalin trimite semnale către Hitler (Anglia și Franța, doreau să atragă Uniunea Sovietică într -un război împotriva Germaniei) spunând că Uniunea Sovietică nu va scoate castanele din foc pentru altcineva, la care Hitler pricepe foarte bine semnalul și răspunde tot într -o cuvântare, că cei care vor să scoată castanele din foc trebuie să înțeleagă că-și vor arde degetele, deci semnalele fiind reciproce. Și astfel se ajunge practic la o reluare, în primul rând o îndulcire a tonurilor folosite de propagandă, pentru că până în acel moment virulența limbajului folosit nu mai avea niciun fel de scală de escaladare, practic era o virulență extraordinară între, pe de o parte, regimul nazist față de uniunea sovietică stalinistă, pe de altă parte, bineînțeles, și răspunsul uniunii sovietice vis -a -vis de fașcisti, naziști, catalogați ca atare în propaganda sovietică. Se ajunge la o îndulcire în primă fază a tonurilor și ulterior la contacte în culise, în secret, pentru că au avut loc mai multe discuții vis -a -vis de cum să se ajungă la un acord. Ideea de bază era un acord economic, îmbunătățirea relațiilor economice, urmat ulterior de un acord politic cuprinzător. Stalin, practic, devine arbitrul situației în 1939.”

De ce?

O.T: ”Pentru că, după înglobarea Cehoslovaciei, Hitler bineînțeles pune pe tapet problema coridorului, declanșând criza poloneză, un teritoriu polonez pentru Germania care să facă legătura cu Prusia Orientală și care urma să aibă statut de extrateritorialitate. Anglia și Franța iau o poziție mult mai fermă, dau garanții Poloniei, la sfârșitul lunii martie 1939. Și nu numai. Și României. Practic și atitudinea Poloniei este foarte dură, dând de înțeles lui Hitler că o ”rezolvare” ca în cazul Cehoslovaciei, nu mai era posibilă. Și atunci Germania se pregătește de război. Pentru a putea rezolva pe cale militară problema poloneză Hitler avea nevoie de un flanc estic sigur. Același lucru l -au văzut și aliații, care au încercat să atragă Uniunea Sovietică de partea lor, Anglia și Franța, pentru a acționa în comun împotriva Germaniei. Și practic Stalin devine arbitrul situației așteptând ofertele ambelor tabere.”

Ce însemna o colaborare cu Anglia și Franța?

O.T: ”Însemna un război automat împotriva Germaniei, în favoarea unui stat pe care Stalin îl ura, Polonia.”

Pe de altă parte, care era oferta lui Hitler?

O.T: ”Un acord economic urmat de un acord politic și care presupunea menținerea Uniunii Sovietice în afara conflictului și câștiguri teritoriale, pentru că Stalin pleca de la premisa că Hitler va trebui să facă concesii pentru a obține neutralitatea binevoitoare a Uniunii Sovietice. Era foarte clar că, în momentul în care va avea acest acord cu Hitler, automat Hitler va ataca Polonia. Astfel s-a ajuns la momentul august 1939, când Hitler fixase, ca dată de început a operațiunii militare împotriva Poloniei, 26 august, ulterior 1 septembrie, pentru că venind toamna trebuie să iei în considerare faptul că operațiunile pot fi îngreunate de ploi, teren și așa mai departe. Stalin știind acest lucru, practic a mizat. Și a mărit permanent miza. Ulterior s-a ajuns la semnarea pactului de neagresiune, care prevedea neutralitatea ambelor părți în cazul în care una dintre ele era implicată într-un conflict. Partea sovietică urma să fie neutră în cazul în care Germania intra în conflict cu Anglia și Franța și cu Polonia. Dar cel mai important este acest acord secret, protocol adițional secret la pactul Molotov-Ribbentrop, unde erau clar delimitate sferele de influență între cele două state. Și acest protocol adițional secret urma să fie secretizat pentru vreo 600 de ani.”

Și ce s-a întâmplat de am aflat de el?

O.T: ”S-a semnat pactul. Protocolul prevedea, practic, statele baltice, Polonia de Est, Finlanda, Basarabia în zona de influență sovietică. Și știm foarte bine, practic semnând acest acord cu Hitler, Stalin de fapt a dat undă verde lui Hitler să atace Polonia și să declanșeze războiul. Acest pact a fost pentru Hitler doar un petec de hârtie, iar în 1941, s-a întors împotriva partenerului său și a declanșat operațiunea Barbarossa, invanzia Uniunii Sovietice. De fapt, fiind cearta dintre doi bandiți care își împart prada, cam asta a fost chestiunea, disensiunile germano-sovietice care au condus la decizia lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică. În 1943, acest protocol secret adițional a fost încheiat în două exemplare originale, germană și rusă. Și în 1943, din dispoziția Ministrului de Externe, Joachim von Ribbentrop, originalul german a fost fotocopiat. La sfârșitul celui de-al 2 -lea război mondial, Armata Roșie a pus mâna și pe originalul german, fiind convinși că acum au ambele exemplare. Și ele au stat practic în arhiva secretă până în 1989, când Uniunea Sovietică a recunoscut oficial existența acestui protocol adițional secret, ale cărui urmări le vedem și noi și în ziua de azi, nu? Basarabia, Bucovina de Nord, printre altele.”

Sovieticii, fiind convinși că nu mai există alte exemplare, au negat vehement existența acestui protocol adițional secret. Doar că ei nu știau că americanii au pus mâna pe Arhiva Ministerului de Externe, pe care au transportat-o, precum și alte arhive germane, pe care le-au transportat și le-au valorificat. Și ulterior le-au redat Germaniei, între 1956 și 1962.

O.T: ”În contextul declanșării războiului rece, în 1949, din dispoziția Departamentului de Stat, s-a publicat un volum, foarte interesant, ”The Nazi -Soviet Relations 1939 -1941”, unde, în premieră, era publicat și protocolul adițional secret, a cărui fotocopie era în posesia americanilor. Bineînțeles că sovieticii au reacționat vehement, au negat. Și ca răspuns au publicat și ei o lucrare, tradusă inclusiv în limba română, ”Cine l -a ajutat pe Hitler”, în care aruncau toată vina asupra occidentalilor pentru faptul că Stalin a fost nevoit să încheie acest pact de neagresiune cu Germania, evident negând în continuare existența acestui protocol adițional secret.”

Uniunea sovietică practic a recunoscut existența protocolului, pe care l-a și publicat, abia în 1989, în timpul lui Mihail Gorbaciov.

Ottmar Traşcă este doctor în istorie, specializat în istorie contemporană şi relaţii internaţionale, cercetător ştiinţific principal în cadrul Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca.