Scriitoarea norvegiană Kathrine Nedrejord: Literatura poate arăta lucruri care au nevoie să fie schimbate

„Lapon afurisit” este o poveste emoționantă despre populația sami.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 15 iulie 2025, 00:00

S-a aflat la Cluj în luna mai Kathrine Nedrejord, scriitoare și dramaturgă norvegiană de origine sami, autoare de literatură pentru adulți, adolescenți și copii.

Romanul „Lapon afurisit” a fost lansat la Cluj cu această ocazie și este primul ei roman tradus în limba română.

Pentru romanul „Transformarea”, din 2018, a câștigat premiul Havmann în 2019, iar continuarea sa, „Criminal și pedeapsă”, din 2022, a fost nominalizată la Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic în 2023.

Piesa „Pământ ars” a fost nominalizată la Premiul Ibsen în 2016. Între 2018 și 2020, Nedrejord a fost dramaturgă a Teatrului Național din Oslo, fiind prima femeie și persoană de origine sami care a ocupat această funcție.

Romanul „Lapon afurisit” a apărut în colecția Nordica a editurii Casa Cărții de Știință. Traducerea a fost realizată de un grup de studenți absolvenți de limba și literatura norvegiană ai Facultății de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul modulului opțional de master – Traducere și interculturalitate în anul 2023. Echipa a fost îndrumată de prof. univ. dr. Sanda Tomescu Baciu, iar publicarea este susținută de (NORLA – Norwegian Literature Abroad).

„Lapon afurisit” este o mostră de literatură indigenă foarte puțin cunoscută în România, o poveste emoționantă despre populația sami, care în anii 50 și 60 a fost supusă la o dură politică de asimilare de către statul norvegian. De altfel, în limba norvegiană, cuvântul ”lapon” are o încărcătură peiorativă.

DB: Dragă Kathrine, te-aș întreba în primul rând de ce ai ales să spui povestea lui Samuel într-o carte pentru copii.

KN: Da, am ales să mă adresez acestei grupe de vârstă, de la 9 ani în sus. Cred că la vârsta asta copiii sunt foarte interesați de tot ce înseamnă dreptate și nedreptate și cred că e bine să spui o poveste care face impresie la această vârstă. Va fi ceva ce vor lua cu ei la maturitate și le va rămâne pentru toată viața. Cel puțin așa sper să se întâmple. Și pe de altă parte, cred că este și vârsta potrivită la care să începi să vorbești despre istorie, tocmai pentru ca generațiile următoare să nu mai repete greșeli din trecut. „Lapon afurisit” se pretează la discuții în clasă, dar și acasă, cu părinții.

DB: Ai introdus în poveste și elemente din propria ta biografie, din istoria familiei tale?

KN: Da. Știu că bunicii mei au avut o poveste chiar foarte complicată cu școala. Practic, abia când au ajuns la școală au realizat că sunt Sámi și că sunt o minoritate în țara în care trăiesc, pentru că în afara școlii trăiau în cultura lor, iar când au ajuns la școală au înțeles că nu știu nimic despre ce era foarte important în societatea în care trăiau. Știu că atunci s-au simțit proști și singuri și au decis că nu doresc ca și copiii lor să trăiască aceeași experiență, nu doreau că ei să învețe limba Sámi, tocmai pentru că ei fuseseră foarte traumatizați de experiența școlară. Însă personajul cărții, Samuel, este bazat mai degrabă pe un prieten al unor rude, care a trait întocmai experiențele pe care eu le povestesc în roman.

DB: Te-ai întâlnit cu el? L-ai intervievat?

KN: Da, am stat de vorbă cu el. A trebuit, pentru că este vorba despre o poveste concretă, despre revolta împotriva unui sistem, ar fi fost ușor de recunoscut și n-aș fi vrut să pară că am furat povestea, nu mi-ar fi plăcut așa ceva. L-am întrebat dacă aș putea să o folosesc, aducând câteva schimbări la ea. Din fericire, a fost foarte cooperant, deși a dorit să rămână anonim. Și mai știu că este mulțumit de cum a ieșit cartea, iar asta e un lucru foarte important pentru mine.

DB: Ai crescut fiind conștientă de apartenența ta la comunitatea și cultura Sámi?

KN: O, da, și încă foarte mult. Mama mea este foarte mândră că e Sámi și la fel și bunica. Ele sunt două persoane foarte importante în viața mea. Și deși am crescut mereu în locuri în care populația Sámi este în minoritate, de la ele am învățat să nu bag în seamă comentariile răutăcioase, să nu mă întimideze rasismul agresiv, din contră, să fiu mândră de originile mele. Și n-a fost prea ușor. Mai ales în adolescență a fost chiar dificil, pentru că nu doream deloc să ies în evidență, să fiu diferită, deși eram. Toată lumea din jur știa că eu sunt Sámi iar pentru majoritatea oamenilor din Norvegia acesta este un lucru foarte negativ.

DB: Este Sámi limba ta maternă?

KN: Nu. Pentru că bunica a avut această experiență dureroasă în școală, a vorbit cu noi acasă în norvegiană. Mama a învățat limba Sámi dar a decis să vorbească cu noi tot în norvegiană. Am unchi și verișori care vorbesc limba din copilărie, eu însă nu o vorbesc.

DB: Cartea ta pentru adulți care tratează același subiect și care se intitulează „The Sámi Problem” este în curs de traducere în limba română și sperăm că o vom putea citi în curând. Spune-ne despre ea câteva cuvinte.

KN: Da, e foarte interesant, pentru că le-am pomenit deja pe bunica și pe mama și romanul meu prezintă patru generații de femei care se luptă cu această identitate Sámi dar și cu politica statului norvegian.
Este o poveste foarte personală. Prin acest roman am dorit să arăt cum politica nu poate fi ceva exterior unei familii, pentru că și bunica din roman, dar și personajul principal al cărții au povești amoroase cu bărbați norvegieni, iar rasismul pătrunde până și în aceste relații care sunt atât de intime, atât de personale. Deci nu se poate spune că politica e politică și că relațiile sunt relații, atunci când suntem confruntați cu asemenea situații de viață.

DB: Acum trăiești în Franța. Cum te simți că ai pus o distanță fizică față de țara și de cultura ta? A influențat modul în care te percepi?

KN: O, da, foarte mult. Simt că parcă în Franța pot respira în voie. Am scris foarte mult despre asta în acest nou roman al meu, „The Sámi Problem”, pentru că mi-am pus foarte des întrebarea asta: de ce simt că în Franța pot să respir? Și am avut nevoie de 400 de pagini ca să înțeleg și să scriu despre asta. Dar se întâmplă așa și pentru că în Franța sunt doar scandinavă, nu sunt norvegiancă, sau nu în mod special. Sunt o fată venită din Nord. Am resimțit ca un fel de ușurare să iau o pauză de la a fi Sámi, lucru pe care în Norvegia nu-l pot face. În Norvegia chiar dacă nu spun lucrul acesta cu voce tare, diferențele culturale sunt foarte vizibile pentru mine. Și nu doar diferențe, ci și prejudecăți, deși în ultimii ani lucrurile s-au mai îmbunătățit.
Pe de altă parte, se mai petrece un fenomen: cei care sunt fățiș împotriva minorității Sámi au devenit în ultima vreme mult mai vocali. Acum pot scrie lucruri oribile în Social Media. Și deși sunt în Franța am acces la tot acest conținut, pentru că Internetul scoate la suprafață toate aceste comentarii pe care pe vremuri lumea le făcea doar acasă. Acum le vedem postate negru pe alb pe ecranul calculatorului. Da, Internetul are multe aspecte pozitive, dar face și rău, spre exemplu scuipînd tot acest rasism direct în fața noastră.

DB: De unde vin aceste prejudecăți legate de Sámi, ne poți povesti contextul istoric?

KN: Am scris pe larg despre asta în noul meu roman. Știi, se mai întâmplă ceva dureros. Lumea nu cataloghează drept rasism întotdeauna aceste manifestări. Mi se spune de multe ori că exagerez atunci când îl numesc rasism. A început atunci când universitățile din Norvegia și din Suedia, pe baza teoriei evoluționiste a lui Darwin, au început să facă categorii, să împartă populațiile. Și au folosit populația Sámi drept exepmlu de rasa inferioară și înapoiată. Au început să măsoare craniile oamenilor, au dezgropat schelete din cimtirele Sámi, spunând că doresc să afle de ce populața asta pare mai proastă și mai primitivă decât ei. Așa a început totul, de fapt. Norvegia, ca și România, e o țară relativ tânără. Și pe când au început să construiască acest sentiment național n-au știut ce rol să atribuie populațiilor Sámi care erau și ele prezente pe teritoriul țării. Așa că s-a creat această poveste a unor populații care au venit de altundeva și s-au așezat acolo, dar nu aparțin nici de poporul suedez, nici de cel norvegian. Cred că și asta a jucat un rol.
Îmi amintesc foarte bine din copilărie că eram adesea întrebați de unde vin Sámi. Interesant este însă că în Norvegia nimeni nu întreabă de unde vin norvegienii. Și, evident, nu vin Sámi de undeva, au fost acolo, ca și norvegienii, de altfel. Cultura Sámi a luat naștere în Nordul Scandinaviei.

DB: Hai să vorbim despre relația ta cu literatura. Când ai început să scrii, cum a fost acel moment?

KN: Am fost întotdeauna fascinată de povești. Îmi plăcea să îi ascult pe adulți povestindu-și diverse lucruri, mă ascundeam sub mese sau sub scaune ca să trag cu urechea la ce spuneau. Și îmi plăceau cărțile foarte mult. Și după ce am învățat să scriu și să citesc la școală, i-am cerut mamei să-mi cumpere hârtie pe care să-mi pot scrie propriile povești. Îmi plăcea teribil să-mi folosesc imaginația și să scriu. Așa am început. Literatura și teatrul erau felul în care îmi petreceam timpul liber. Când eram adolescentă, am început să scriu poezie, m-am înscris la concursuri, inclusiv la concursuri de scriere și am început să câștig.

DB: Povestește-ne despre prima ta carte, romanul de debut.

KN: Cred că deja au trecut 20 de ani de când am trimis primul manuscris la editura cu care colaborez și am lucrat pe text vreo doi ani. Este o poveste despre o tânără care se întoarce acasă din Franța. Cel mai ciudat este că la vremea aceea nu aveam nicio legătură cu Franța. Abia după multă vreme m-am mutat. Astăzi ar putea să pară autobiografică, dar nu e. Era despre această fată și despre tatăl ei dispărut. Ori, tatăl meu e bine, sănătos, n-a plecat nicăieri. Și mai e și o poveste de dragoste acolo. Cartea se numește „Transit”. Cred că este un titlu bun pentru toată viața mea, pentru că și eu sunt permanent în tranzit, mereu între două lumi. Mulți critici identifică tema asta la mine, în cărțile mele, despre lipsa rădăcinilor, despre căutarea lor și despre relația cu locurile natale. Da, este un subiect care mă preocupă și pe care l-am abordat constant, deși doar în ultimii ani am adăugat elementele acestea, foarte personale, autobiografice.

DB: Există un avantaj atunci când nu ai rădăcini?

KN: N-aș putea spune despre mine că sunt fără rădăcini. Mai degrabă, am rădănici numeroase. Evident că sunt foarte legată de cultura norvegiană, dar rădăcinile mele sunt și în cultura Sámi. Trăiesc deja de 14 ani în Franța, așa că devin și un pic franțuzoaică, nu prea mult, dar ideea e că oamenii se schimbă și că poți avea rădăcinile în mai multe locuri. Cred că acesta este un avantaj în viață. Pentru că poți mai ușor să-ți schimbi perspectiva și să vezi că viața poate fi trăită în multe feluri.

DB: Este un avantaj și când scrii literatură? Cum o vezi tu? Ce poate face pentru oameni?

KN: Uneori am tendința să spună că literatura nu poate face mare lucru, însă dacă mă uit în Franța, uite că uneori cărțile pot schimba legi, dacă ne gândim la epoca mișcării #metoo. Literatura poate deschide ochi, poate schimba puncte de vedere și poate arăta lucruri care au nevoie să fie schimbate. Mai ales în ziua de azi. Pe vremuri trebuia să ai timp și bani ca să te poți ocupa de scris. Lucrurile nu mai stau la fel în prezent. Iar acest lucru e cu adevărat important, pentru că poate provoca schimbări sociale necesare.

DB: Hai să ne întoarcem puțin la „Lapon afurisit”. Știu că mergi prin școli și te întâlnești cu elevii. Cum vezi tu tinerele generații?

KN: Dacă citești doar ziare, ai putea fi tentat să crezi că pentru aceste generații nu există speranță, pentru că nu citesc, pentru că nu-i interesează nimic, pentru că nu vor decât să stea pe TikTok și așa mai departe. Eu însă văd cu totul și cu totul altceva. Poate că se uită cu suspiciune la cărți, însă odată ce abordezi cu ei un subiect, o poveste, ei vor aprecia o poveste bună. Ca toată omenirea de altfel, care are nevoie de povești, de povești bune. Iar odată ce descoperă povestea lui Samuel vor să știe mai mult. Există în carte o scenă în care Samuel fuge de la școală. Mi s-a întâmplat să vină copiii la mine și să-mi propună metode mai eficiente prin care Samuel să evadeze de la internat.
Odată ce au intrat în poveste, o privesc cu ochii larg deschiși și cu mintea la fel și pentru mine e o dovadă că există speranță pentru tânăra generație. Cred că nu va muri cartea, va supraviețui acestor vremuri.

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.