Prima pagină » Reportaje » Scriitorul italian Alessandro Perissinotto: Încerc mereu să readuc la viață amintiri uitate

Scriitorul italian Alessandro Perissinotto: Încerc mereu să readuc la viață amintiri uitate

S-a aflat în primăvară la Cluj, prilej cu care ne-a acordat un interviu.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 12 iulie 2025, 00:00

Alessandro Perissinotto (n. 1964, Torino, Italia) este scriitor și profesor universitar. A studiat literele după ce inițial absolvise un institut politehnic. A debutat în 1997 cu romanul polițist „L’anno che uccisero Rosetta”.

În 2004 publică „Celei care ma judeca” (Al mio giudice, distins cu prestigiosul premiu Grinzane Cavour in 2005), un roman noir a cărui acțiune se dezvăluie treptat prin schimbul de mailuri între o judecătoare și un inculpat ce-și mărturisește vina. Cartea este tradusă în limba română de Gabriela Lungu și a apărut la Humanitas Fiction.

Cel mai recent roman al său, publicat anul trecut în Italia, „La guerra dei Traversa” s-a aflat pe lista scurtă la premiile Strega, cea mai importantă distincție din lumea literară italiană.

În prezent, Alessandro Perissinotto este profesor de literatură la Universitatea din Torino. S-a aflat în primăvară la Cluj, la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” pentru o conferință și un curs de scriere creativă.

DB: Alessandro Perissinotto, cel mai recent roman al tău se intitulează „La guerra dei Traversa”, un roman care s-a aflat pe lista nominalizaților la premiile Strega și aș vrea să te întreb cine este familia Traversa?

AP: În romanul meu, Traversa este o familie de mici întreprinzători din Torino, acțiunea se petrece în anii ’20 din secolul XX, este o familie liniștită sau, mai bine zis, care se crede liniștită pentru că apoi are loc evenimentul din 18 decembrie 1922 care le schimbă complet viața, schimbă toată familia. În seara de 17 decembrie 1922 familia Traversa se află în formulă completă la cină, sunt cu toții foarte liniștiți și nu au idee că nu se vor mai revedea apoi niciodată, că familia Traversa nu se va mai reuni niciodată. Ce se întâmplă în 18 decembrie 1922? Fasciștii organizează un masacru împotriva opozanților lor politici, încep să ucidă socialiști, comuniști, iar mai apoi omoară și cetățeni obișnuiți care fuseseră denunțați de vecini, iar asta doar pentru a demonstra că Partidul Fascist poate face tot ce vrea în acea perioadă. În urmă acelui carnagiu și familia Traversa are de suferit, nu este completă distrusă, însă suferă foarte mult.
Lăsând laoparte ficțiunea, familia Traversa este familia mea, mai precis familia mamei tatălui meu, nu se numeau Traversa, se numeau Martini, însă se ocupau cu aceleași lucruri, aveau o făbricuță în care produceau rame pentru tablouri, iar aceste povești mi le-au spus chiar ei.

DB: De ce ai simțit nevoia de a transpune această poveste de familie într-un roman?

AP: Pentru că tot ce am făcut în cariera mea de scriitor, care a început în 1997, cu alte cuvinte au trecut ceva ani de atunci și s-au adunat 24 de romane, ceea ce am încercat mereu să fac a fost să lucrez cu memoria, însă nu cu memoria care se sărbătorește și se evocă în mod public și oficial, ci cu cea care cade în uitare. Ei bine, în anul 2022, când s-au împlinit o suă de ani de la masacrul din Torino m-am gândit că lumea ar trebui să știe și să marcheze momentul, însă atunci nimeni nu și-a amintit, așa că din 2023 am început să scriu acest roman, pentru că romanul, ficțiunea, sunt forme mult mai potrivite prin care să putem redescoperi amintiri și întâmplări, pentru că aceste povești sunt istoria cu I mare, însă scrise de jos în sus, scrise de oameni obișnuiți. Iar eu cred că romanul oferă structura cea mai adecvată pentru a vorbi despre asemenea evenimente.
Pe de altă parte, dacă citim în cheia prezentului aceste evenimente ne dăm seama că parcă revine admirația publică pentru regimurile autoritare, pentru dictatori și acesta mi se pare clar un pericol pe care îl putem înfrunta cu ajutorul literaturii. Desigur, ar fi frumos dacă literatura ar putea să îl combată, asta ar fi minunat. Știm că acest lucru nu e posibil, însă își poate aduce mica ei contribuție la asta.

DB: Dacă ne uităm acum la ce se întâmplă în politica mondială, e limpede că memoria colectivă e scurtă, nu ne amintim lucruri care în trecut au marcat puternic viețile bunicilor noștri. Cum putem face să readucem în atenția oamenilor și să împrospătăm aceste amintiri colective dureroase?

AP: Cred că există mai multe metode, putem să citim, să mergem la teatru, spre exemplu, eu am transformat primele două capitole din roman într-un monolog pe care l-am intitulat ”Peticirea memoriei”, în sensul de a coase la loc, de a reconstitui această memorie, se găsește și pe Youtube, poate fi accesat foarte ușor.
Iar apoi, trebuie să ne gândim că a ne aminti înseamnă să ieșim din viața cotidiană, din micul nostru cartier. În timpul plimbărilor pe care le-am făcut prin Cluj zilele acestea am dat peste Monumentul Rezistenței Anticomuniste și mă gândeam că ar trebui să fie suficient să ne uităm la asemenea monumente, ar trebui să fie suficient să ne gândim la oamenii care au murit pentru libertate. Asta ar trebui să fie de ajuns ca să nu ajungem să repetăm greșelile trecutului.
În anul 2022 am trecut prin România și am traversat granița la Siret ca să merg în Ucraina cu un transport de medicamente. Atunci când vezi direct faptele la fața locului, nu la telejurnal, îți faci o altă idee despre cum stau lucrurile în realitate. Ceea ce pe mine m-a speriat teribil în primele zile ale invaziei Rusiei în Ucraina a fost atitudinea tinerilor italieni care spuneau atunci că nu e treaba lor și că nu-i interesează acest război. Din contră, este treaba lor, pentru că în ziua de astăzi distanțele au devenit mai mici și se străbat cu mare viteză. Ceea ce se întâmplă la 2.000 de kilometri de casa mea e la fel de aproape de mine ca ce se întâmplă la scara blocului în care locuiesc. Pe de altă parte, trebuie să ne intereseze pentru că suntem oameni, suntem o singură comunitate a umanității și ceea ce se întâmplă în lume, nedreptățile pe care le suferă o persoană le sufăr indirect și eu, nu contează în ce colț al lumii se întâmplă asta.
Cred însă că e important să vezi situația cu ochii tăi, nu te poți mulțumi numai cu tik-tok, cu ce vezi pe rețelele sociale sau cu ce ți se spune la televizor, trebuie să vrei să-ți amintești și să-ți amintești bine, să stai de vorbă cu oameni care au trăit tot felul de situații, să protestezi împotriva abuzurilor.

DB: Acest monolog pe care l-ai numit „Peticirea memoriei” cum e primit de public, cum vezi reacțiile spectatorilor?

AP: La final lumea aplaudă călduros. Eu nu sunt actor, e un monolog pe care îl citesc pe scena unui teatru, dar mă gândesc că aplauzele sunt cel mai ușor de obținut, fiindcă cei care decid să vină la teatru vin tocmai pentru că gândesc la fel ca tine. Acesta este un aspect care mă preocupă mereu, care trebuie să ne pună în gardă. Ce vreau să zic este că nu trebuie să ne mulțumim cu aplauze și nici cu faptul că sunt mulți oameni care văd lucrurile ca și noi.
Teatrul este un mijloc de comunicare splendid și care nici nu costă mult. Eu toate spectacolele le organizez gratuit, nu am nevoie de scenografie, însă ajunge doar la acei oameni care vor să facă efortul de a ieși din case și care sunt dispuși să asculte un text cu care rezonează și care îi va atinge într-un fel. Evident că o emisiune de televiziune are mai mare forță pentru că ajunge la un public mai numeros care aude și vede acea emisiune eventual în timp ce face altceva prin casă, nu presupune să te îmbraci și să pleci de acasă, nici măcar nu trebuie să faci efortul de a înțelege. Revenind acum la întrebare ta, sunt prudent în ceea ce privește măsurarea succesului, pentru că e ușor să provoci aplauze celor care gândesc ca tine.

DB: Mi se pare un gest foarte curajos din partea ta să ieși în fața publicului contrazicând acea imagine stereotipă a scriitorului care stă izolat cu textul la care lucrează. Cum și de ce ai pornit aceaste serie de întâlniri cu publicul?

AP: Nu sunt doar scriitor, sunt și profesor universitar, țin cursuri în amfiteatre în care uneori vin și o mie de studenți. Mediul universitar e diferit, însă în mod paradoxal e mai dificil pentru că persoanele care vin la teatru au ales să fie acolo și deci sunt atente, pe când cei care vin la universitate, deși în teorie tot în urma unei alegeri se află acolo, nu pot fi la fel de ușor cucerite. Să nu uităm și faptul că la 20 de ani nu ești mereu atent și e mai greu să păstrezi trează atenția a 500 de persoane dintr-un amfiteatru decât pe cea a unui public de 100 sau 200 de persoane într-o sală de teatru. Dar trebuie să-ți spun că-mi place teribil.
Am făcut și teatru muzical la viața mea, am organizat spectacole în care cântam la chitară, cântam cu vocea, deci am un pic de experiență pe scenă. E adevărat că meseria de scriitor este una solitară. Ca să pot scrie trebuie să me retrag la munte, pentru că altfel, cu toate obligațiile profesionale și cu familia e mai greu. Însă ceea ce spun mereu și în spectacolele mele este că atunci când stau singur și scriu mă gândesc mereu la cei care vor citi apoi textele mele și la felul în care cartea pe care o scriu, romanul meu le va influența viața. Așa că atunci când sunt la teatru și întâlnesc acești oameni, dau autografe, e un moment în care se închide un cerc, acel cerc care s-a deschis atunci când am plecat de acasă, m-am dus la munte și am început să scriu o carte. Iar aceste întâlniri sunt pentru mine momente de mare frumusețe.
Eu nu fac parte din acea categorie de scriitori care se teme de public, deși nu sunt neapărat foarte extrovertit îmi place să fiu între oameni.

DB: Aș vrea să vorbim despre începuturile carierei tale de scriitor. Când erai copil visai să scrii?

AP: O, da, absolut. Am visat mereu să scriu de când am devenit pasionat de citit. Provin dintr-o familie de muncitori și n-am crescut înconjurat de cărți. Dar îmi amintesc precis că primul roman pe care l-am citit a fost o carte polițistă, deci n-am început ca un copil dintr-o familie bună cu Emilio Salgari sau cu Jules Verne. Nu, am început cu o revistă care se numea I gialli dei ragazzi (Romane polițiste pentru copii – n.red), așa că mai întâi mi-au plăcut romanele polițiste și abia apoi am descoperit plăcerea lecturii.
Glumind un pic, spun mereu că eu am fost mereu foarte pasionat de bricolaj. Dacă mă duci într-un magazin de specialitate nu mai poți să mă iei de acolo. Și atunci când îmi construiesc romanele merg după același principiu, pentru că atunci când descoper un obiect care-mi place nu mă gândesc niciodată că vreau să-l cumpăr, ci că vreau să-l confecționez singur.
Așa a început pasiunea mea pentru scris. Îmi amintesc că în gimnaziu umpleam caiete întregi care ar fi trebuit să devină romane dar care se opreau la un moment dat, pentru că nu aveam metodă, nu știam cum să le continui. Pe când eram la liceu am început să scriu povestiri.
Însă pentru că, după cum îți spuneam, provin dintr-o familie de muncitori, mai întâi am terminat o facutate cu profil tehnic, după care m-am angajat într-o fabrică. Așa am făcut banii necesari ca să mă duc apoi să studiez la facultate de litere. Abia când am ajuns la litere pasiunea mea pentru scris și-a găsit sprijin teoretic. Am descoperit metoda, semiotica, studiul literaturii și am reușit să scriu primul meu roman. Am avut noroc, pentru că l-am trimis pe la edituri deși nu cunoșteam pe nimeni în domeniu, iar după trei ani am primit un telefon de la Elvira Sellerio care la acel moment era vârful editorilor italieni și care îl publicase inclusiv pe Andrea Camilleri, îl publicase inclusiv pe Leonardo Sciascia, mă rog, era o persoană foarte importantă. Ei bine, ea mă sună și mă întreabă dacă îmi amintesc că am trimis un manuscris. Da, i-am răspuns, îmi amintesc. Ei bine, dacă nu l-ați publicat deja, noi am vrea să vi-l publicăm. Așa a început cariera mea de scriitor. Am început cu romane polițiste de factură istorică, apoi cu romane polițiste contemporane, până în 2007 când am început să scriu și romane de altă factură, romane istorice, romane cu subiect politic.
Cât despre succesul pe care l-am avut până acum, eu cred că succesul se măsoară prin diferența între ce ți-ai dorit să fii și ce-ai fi putut să devii. Eu aș fi putut să devin probabil un șef de departament pe la FIAT și să nu scriu un rînd în viața mea. Însă uite că am scris până acum 24 de romane. Deja de mulți ani colaborez cu Mondadori, care este una dintre cele mai mari edituri din Italia, am fost deja de două ori pe lista scurtă la Premiul Strega și evident că asta poate fi considerat succes.
Firește, îmi doresc din ce în ce mai mult, pentru că oamenii care scriu devin lacomi, lacomi să acumuleze experiențe, să vezi de exemplu un roman al tău că devine film sau serial.
Cred că una din condițiile necesare pentru cine scrie este să fie curios și dornic să acumuleze mereu experiențe noi. Succesul nu ajunge niciodată, nu pentru că îți dorești neapărat recompense financiare, cu pentru că ai permanent nevoie de noi experiențe, cum a fost să fiu tradus în România, de exemplu. Am fost tradus deja în zece limbi, este o experiență minunată pentru că îți permite să călătorești, să vezi cum ajung poveștile tale într-un mediu diferit de cel în care le-ai scris.

Alessandro Perissinotto

DB: Am citit un alt interviu de-al tău în care spuneai că inspirația trebuie să te găsească la masa de lucru scriind.

AP: Da, întocmai. Sincer, nu prea cred în inspirație. Le spun asta mereu studenților care vin la cursurile mele de scriere creativă. La început, când nu erau foarte mulți, ieșeam împreună din sala de clasă și vreme de jumătate de oră ne învârteam pe lângă clădirea universității. Le spuneam mereu să se întoarcă cu o poveste. Protestau la început, apoi înțelegeau. Inspirația este ceea ce observi în jur, tot ce ajunge la sufletul tău. În viață ne construim de-a lungul anilor un soi de platoșă, un scut care să ne ferească de alți oameni. Pentru că dacă poveștile și suferințele celorlalți ar ajunge la noi nefiltrate și noi le-am percepe cu maximă empatie am fi morți în scurt timp din cauza durerii tuturor acestor întâmplări. Ei bine, atunci când căutăm inspirație trebuie să facem o breșă în această cuirasă care ne apără și să lăsăm ca viețile altora să ajungă la noi ca un fel de rană deschisă în carnea noastră. Doar așa viețile celor despre care scrii devin ceva intim și personal. De aceea, toți cei care scriu știu că e important să ai structură și metodă, dar mi trebuie să începi să gândești cu mintea personajului tău, trebuie să începi să plângi pentru durerea lui, să începi să te emoționezi, să te temi, să te înfurii. Ca să revin, inspirația înseamnă să privești și să te lași rănit de lucrurile pe care le scrii.

DB: Atunci când decizi să scrii un roman cum procedezi? Îți faci o schemă foarte detaliată sau începi să scrii și pe măsură ce avansezi te lași purtat de poveste.

AP: Mă așez la masa de scris și fac cel mai puțin romantic lucru care se poate imagina: deschid un document în Excel, iar aici se vede formația mea de natură tehnică. De exemplu, acum lucrez la o serie de romane polițiste care au aceiași protagoniști. La fiecare am datele de naștere, datele când s-au întâlnit și am mereu sub control și foarte clar cadrul general al poveștii. Apoi scriu structura de parcă ar fi scenariul unui film, împart povestea în scene, scenele le grupez în capitole și merg așa de la prima până la ultima scenă. Apoi dezvolt fiecare scenă și fiecare capitol în parte.
În seria asta la care lucrez acum, protagonist este un avocat, avocatul Meroni. Scriu cu ajutorul unui prieten care este avocat, pentru că e important ca poveștile mele să fie verosimile. Suntem și prieteni în viața reală, așa că mergem împreună și la fotbal. Iarna trecută ne-am luat împreună o săptămână de vacanță, am mers la schi, iar seara am lucrat, am elaborat structura următorului roman.
Dau mereu acest sfat celor care vor să scrie. E ca atunci când mergi pe munte. Mie îmi plac munții foarte tare, de altfel și aici, în Transilvania îmi place să vin, mai ales în zona de Nord. Ei, este o metaforă foarte bună asta: când vrei să urci pe munte, mai întâi îți stabilești traseul. Dacă nu știi exact pe unde vei merge, ce dificultăți vei întâlni pe drum e mult mai greu. Așa și cu un roman pe care îl scrii. Dat fiind că un roman nu se scrie într-o zi, e foarte ușor să te descurajezi.
Nu știu dacă acest mod al meu de a vedea lucrurile ține sau nu de formația mea tehnică, dar ideea e că scrisul e o muncă și abia în a doua etapă devine artă. Oricine face o muncă pe care o iubește asociază mereu ideea de plăcere la ideea de muncă. Spre exemplu, eu am două genuri de activitate care-mi plac foarte mult: predau la universitate și scriu. Sigur că în toate există și aspecte care nu-mi plac. Spre exemplu, zilele trecute a trebuit să dau 400 de examene într-o zi, dar să predau e o plăcere și să scriu e o plăcere.
Evident, uneori îmi vine să las tot, mai ales dacă sunt la munte, să-mi pun bocancii și să mă duc la schi, dar rămân și scriu mai departe. Pentru că nu există plăcere mai mare decât să petrec o săptămână cu personajele mele, în povestea pe care o scriu.
În mod normal, dacă nu sunt lucruri care să mă distragă, cum ar fi o zăpadă numai bună pentru schiat (râde) scriu de la 9 la 14 în fiecare zi. Apoi mănânc, ies la o plimbare, apoi de la 15:30 îmi reiau lucrul și nu mă opresc până la miezul nopții. Abia atunci închid, îmi pregătesc cina și mă gândesc la ce voi scrie a doua zi.
Acum spre exemplu, lucrez la un nou roman care să continue povestea familiei Traversa. Am acest proiect prin care vreau să povestesc un secol de istorie, din 1922 până în 2022. Sunt o sută de ani de istorii uitate, pe care le voi introduce într-o trilogie.
Însă am mereu câte o altă de idee de roman în minte, pe lângă cele la care lucrez deja, îmi fac mereu notițe în telefon. Evident că nu-mi ajunge o viață să le scriu pe toate, însă ideile nu-mi lipsesc.