Jurnal de jurat, ziua a doua. Există interpreți, muzicanți, muzicieni și Dumnezei | FOTO
Am să încep astăzi, invers. Adică, aș vrea să încep cu finalul zilei a doua.
Articol editat de cristina.rusu, 7 iulie 2024, 10:59
Nu sunt un mare fan al muzicii cubaneze. Nu rezonez cu acest stil și nici nu țin să fac pe hipsterul „vai, adooor Buena Vista Social Club”. E o muzica happy, plăcută la audiție, care mișcă șoldurile tuturor domnișoarelor și ne duce cu gândul la o exotică viață cubaneză.
Aaaa, nu dați cu piatra, că nu-s în categoria haterilor!
Muzical, simt că totul e bine pus la punct în ansamblul de 7-8 persoane, există niște tipare ritmate, repetitive, momente de climax și buuum(!), finalul piesei.
DAR! Ceea ce vezi pe scenă la un astfel de concert e o mică reuniune a unor Dumnezei ai artei interpretative.
Nu știu dacă există un cuvânt care să exprime mai mult, dar aleg, “virtuozitate”. Adică mi-ar trebuie o expresie, un cuvânt care ar exprima ceva mai mult decât „bun cunoscător alt tehnicii interpretative instrumentale”. Întelegeți, nu?
Muzicienii lui Roberto Fonseca sunt acei Dumnezei care se nasc cu instrumentul în mână. Sunt atât de buni, încât, atunci când îi vezi în momentele de solo, ai impresia că defilează prin fața ta toți instrumentiștii pe care i-ai auzit vreodată.
Așa am simțit eu aseară, când i-am auzit pe cei trei suflători cu porecle pompoase, de genul ‘El Nino”; am auzit solo-urile de percuție și tobe și groove-ul basistului. Mr Fonseca a fost fenomenal pe părțile de improvizație și ca MC pentru un public primitor.
Bun, concursul! Cum a fost?
Destul de dificil. De ce? Pentru că am stat cu urechea pe cinci trupe foarte diferite. Diferite ca stil, calități personale, compoziție,mesaj.
Am început cu o trupă din Olanda, care ar fi trebuit să cânte în prima zi. Chief’s Condition este un cvintet modern, cu un sound ancorat serios în jazz-ul contemporan. Bună interpretarea, îmi place cum sună dar parcă cei cinci nu se prea ascultau. Chiar m-am întrebat dacă bateristul are monitor. Mergea bine dar, cumva, nu era tot timpul în același flow. Când clapa era soft, el era hard.
După, vin pe scenă niște copii. Pur și implu copii. Bateristul are 14 ani, basistul 19, pianista 16. Din Ucraina, sunt Jazz Family Trio „Shekband”. Încep să cânte și brusc mă lovește un sentiment: Esbjorn Svensson și Bernardo Sassetti sunt vii! Nu au murit tragic în accidente stupide, ci sunt acolo, pe scenă. Și Bill Evans! Toți! Anna, pianista, ridică pe o piesă o harpă mai mică decât cea de la Filarmonică. Uimește publicul cu acorduri de jazz cântate pe instrumentul preferat de Zeus. Dacă acești copii, care, by the way sunt frați, cântă așa la 14, 16 ani, la 30 cum vor cânta?
Vine momentul „așezaților”. Un qvintet norvegian al trompetistului Lyder Roed. Un tip blond cu un look de Chet Baker care stă în față alături de fratele său, care cântă la saxofon. Mi-am amintit, brusc, de ce îl iubesc pe Miles Davis. O trompetă pur și simplu schimbă focusul pe scenă! Sunt buni, studiați și compozițiile lui Lyder sunt ce trebuie. Aplauzele curg, Roed stă în lateral pe solourile excelente și cursive la pian.
Îi iau un interviu pentru “Vibe&Jazz” lui Lyder și evident constat că ne închinăm la aceeași icoană-Miles Davis. O prind pentru câteva cuvinte și pe Anna care, timidă, îmi spune și ea de același Miles, de Evans și de Monk. Mă uit peste umăr și am impresia că fantoma lui Miles zâmbește smecherește la Jazz in the Park Competition.
În pauză fac poze pentru site și mă joc cu un buldog englez simpatic foc, care îmi pasează două mingi deodată. Mă bucur de atmosfera relaxată din festival, unde oamenii stau relaxați pe pături și se bucură de umbra parcului, de o băutură rece și de muzică.
“Sobconscious Trio” e un trio feminim stabilit în Italia, format dintr-o italiancă, la tobe, o bulgăroaică la bass și o taiwaneză la pian și voce. Jur că m-am gândit să vând tobele din mansardă când am văzut cum bate o domnișoară, dar le păstrez pentru Luca, fiul meu, care zguduie casa cu ritmuri de metal. Pur și simplu intimidantă italianca la tobe!
Trio-ul e introvertit, pianista stă cu spatele la public și se lansează în niște piese scrise de ele, cumva, pentru ele. Sunt închise publicului, cântă bine tehnic dar pierd, parcă, legătura cu oamenii din parc. Sunt în lumea lor.
Încheiem seara de jurizare cu Anna Haus. Vine fără baterist, care a rămas între două avioane. Se urcă pe scenă cu o chitară electrică alături de un basist și cântă cu vocea niște piese jazzy/pop/indie. Se simte lipsa bateristului. Pe două piese se așează la tobe Magro, liderul trupei din prima seară, care bate standard și curat, fără chimia necesară unui trio. Nu sună neaparat rău, dar pe mine nu mă prinde. Anna e draguță cu înfățișarea ei de punkeriță, vorbește cu publicul și smulge câteva aplauze.
Închei ziua la o poveste cu câțiva prieteni. Sticla de Purcari e goală pe masă iar eu îmi simt capul plin de sunete. Sunt fericit și zâmbesc în sinea mea. Da, asta e ceea ce îmi place! Să fiu în mijlocul muzicii. Mă duc să mă întâlnesc cu Dumnezeii lui Roberto Fonseca!
Azi de la 14:00 pun muzică pe vinyl stage. Abia aștept!
Ne auzim mâine!
Bogdan Roșca
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.
