Europenii şi teama de roşii [VIDEO]

Suntem neîncrezători cu alimentele noi. Ne gândim de două ori înainte de a lua fructe cu o formă ciudată de pe raft, iar când suntem în străinătate încercăm să evităm lucrurile despre care nu ştim ce conţin; sau, uneori, tocmai pe cele despre care ştim ce conţin. Nu trebuie să ne fie jenă de asta, de vreme ce europenii au considerat sute de ani de-a rândul roşiile drept un fel de gastro-baubau:

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 8 februarie 2022, 12:00

Suntem neîncrezători cu alimentele noi. Ne gândim de două ori înainte de a lua fructe cu o formă ciudată de pe raft, iar când suntem în străinătate încercăm să evităm lucrurile despre care nu ştim ce conţin; sau, uneori, tocmai pe cele despre care ştim ce conţin. Nu trebuie să ne fie jenă de asta, de vreme ce europenii au considerat sute de ani de-a rândul roşiile drept un fel de gastro-baubau:

Pe vremea când procesele cu vrăjitoare erau un subiect fierbinte, un specialist în domeniu pe nume Henri Boguet – un adevărat witcher – a lansat o carte despre demoni şi alte lucruri asemenea. În aceasta a pomenit de o alifie de care se folosesc vrăjitoarele şi vârcolacii. Contemporanul său, spaniolul Andres Laguna, care a fost într-o vreme şi doctor în serviciul Papei, a venit cu precizări privind ingredientele alifiei: cucută, mătrăgună, mandragoră şi măselariţă. 3 din 4 aceste ingrediente fac parte din aceeaşi familie precum roşiile, care au sosit, e de înţeles, cu capul înainte în climatul de suspiciune.

În materie de botanică, oamenii de ştiinţă de pe atunci preferau să se bazeze pe autorii antici cu renume. Îl aveau în acest sens pe Galenus, care descrisese tot felul de plante, chiar şi unele care nu fuseseră identificate în Europa medievală. Se credea că Galenus a cutreierat regiuni şi a întâlnit plante necunoscute; aşa că, atunci când din Americi au început să sosească tot felul de flori şi legume, tendinţa a fost să se încerce găsirea unor echivalente în lucrările lui Galenus. Nici roşiile nu au scăpat de acest tratament. Una din plantele descrise de galenus avea în denumire ceva legat de lupi; de-a lungul secolelor descrierea succintă a devenit lycopersicon, adică piersica lupului. Conform lui Galenus, aceasta e o plantă egipteană toxică şi parfumată, cu un suc gălbui. Ei bine, botanistul Luigi Anguillara a crezut că descrierea se potriveşte numai bine roşiilor. Tomatele erau pe atunci galbene (doar mai târziu au devenit roşii, prin selecţie); aveau un parfum puternic şi mai şi semănau cu ingredientele din cartea despre vrăjitoare! Câteva sute de ani s-a dezbătut dacă asocierea făcută de Anguillara a fost sau nu corectă, dar abia în 1694 tomatele au fost descrise ca specie distinctă de un botanist aflat în serviciul lui Ludovic al 14-lea. Numele ştiinţific final l-au primit tomatele în 1753, când au devenit Solanum Lycopersicum. Aşadar, chiar dacă nu le mai considerăm toxice, încă le atribuim vechea descriere eronată, derivată de la Galenus.

Europenii bogaţi nu au fost atenţi la botanişti şi au mâncat roşii de prin secolul 16, iar în curând au început să apară în reţete italieneşti şi spaniole. În Anglia însă oamenii nu erau la fel de încrezători, iar roşiile au rămas plante decorative până în secolul 18. Ba chiar un medic de la Harvard a învinuit roşiile de declanşarea a tot felul de boli în cartea sa din 1850. În acest punct merită să menţionăm: toate părţile plantei sunt într-adevăr toxice, în afară de fructele suculente.

Dacă v-aţi întrebat de unde provine numele: aztecii numeau planta xitomatl. De aici a intrat în limba spaniolă cuvântul tomate, din care s-a răspândit apoi în alte limbi europene.

Andrea Nagy

Foto: arhivă Radio Cluj

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.