Casablanca. După 75 de ani

Articol editat de cristina.rusu, 2 decembrie 2017, 06:00 / actualizat: 2 decembrie 2017, 14:27

Cum recunoști o capodoperă cinematografică? Faci un film, îl lansezi și aștepți cam 75 de ani. Și dacă în tot acest timp spectatorii nu se mai satură să-l vadă e clar că ai de-a face cu o capodoperă.

Am schițat o definiție stângace încercând să vorbesc despre Casablanca. Ce-l face atât de atrăgător, de ce nu te plictisești nici un minut, deși știi exact ce replici și ce cadre urmează. Să fie Humphrey Bogart, să fie Ingrid Bergman, să fie muzica sau atmosfera?

Casablanca a fost regizat de Michael Curtiz în 1942 și a câștigat trei premii Oscar: pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu original. Pare un palmares cam subțire, dacă-l comparăm cu marile producții din ziua de astăzi care ne-au obișnuit să culeagă statuete cu duiumul.

Suntem în timpul celui de-al doilea război mondial. Mii de oameni din toată Europa caută scăpare în America. Lisabona este portul din care cei mai mulți se îmbarcă spre lumea liberă. Dar ce faci atunci când nu ai destui bani, relații sau noroc? Te uiți după soluții alternative, care străbat Nordul Africii și ajung în Marocul francez, la Casablanca.

O lume pestriță, în care se întâlnesc toate națiile și se vorbesc toate limbile, dar în care cel mai puternic e glasul banilor. Al corupției și lipsei de scrupule.
O atmosferă apăsătoare în care toate lumea așteaptă viza salvatoare pentru America sau arestarea, condamnarea, și chiar moartea.

Humphrey Bogart interpretează rolul lui Rick, un american cu trecut tulbure, proprietar al celui mai popular bar din Casablanca. Replica sa preferată: nu-mi risc pielea pentru nimeni.

În toată atmosfera întunecată, cu jocuri de noroc ilegale, mită și violență își face loc un înger întrupat în diafana Ingrid Bergman. Îmbrăcată în majoritatea scenelor în alb, Ilsa Lund este probabil una dintre cele mai seducătoare eroine ale cinematografiei.

Învăluită în mister, cu lacrimile jucându-i permanent în colțul ochiului, Ilsa ne seduce, deși, la drept vorbind nu este chiar un înger. Demonstrează că ştie să folosească o armă şi ne sugerează că n-ar sta pe gânduri dacă ar trebui să facă un compromis.

De altfel, cu excepţia hitleriştilor care rămân răi şi proşti până la capăt, toate personajele au umbre, un sunt absolut rele sau absolut bune. Ascund secrete, sunt cinice şi încearcă să-şi ascundă generozitatea, de parcă ar fi un handicap.

Desigur, nu voi povesti acum filmul până la capăt.
Rămâne în memoria cinefililor pentru mai multe replici memorabile, cum ar fi ”Ne rămâne Parisul”, sau ”Este începutul unei frumoase prietenii”.
Rămâne nu doar ca o banală poveste de dragoste cu trădări și răzbunări, ci și ca un scenariu bine scris, cu misterul, tensiunea și ambiguitatea necesare ca să te țină captiv până la sfârșit. Aș spune însă că merită să privim Casablanca și în cheie modernă, comparând povestea cu ce trăim în prezent.

În urmă cu 75 de ani europenii erau refugiați, forțați să fugă pe alte continente din cauza unui război absurd și nemilos.

Astăzi istoria se repetă, cu alți oameni și cu alte războaie.
Iar marile capodopere cinematografice au darul să ne pună în față o oglindă și să ne spună că ar trebui să învățăm din fapte petrecute cu aproape un secol înainte.

Doina Borgovan