Filmul de weekend: Planeta Petrila
De cum intri în oraş, citeşti pe un zid că „Petrila e o lume ce nu seamănă cu nici o altă aşezare, cu nimic şi nimeni de nicăieri”. Citatul îi aparţine lui I.D. Sîrbu, scriitorul născut în acest oraş şi pomenit adesea în film.
Articol editat de cristina.rusu, 25 noiembrie 2017, 06:00
Portretul colectiv al minerilor din Planeta Petrila este surprins cu multă emoție în documentare. Sunt oameni simpli, care au puterea să facă glume despre riscurile şi dezavantajele meseriei, dar care, cu feţele înnegrite îţi transmit şi tensiunea pe care o resimt când rămân fără aer în subteran. Minerii sunt oameni dintr-o bucată, cu limbaj adesea frust, care par că nu se tem de moarte. Îşi fac doar datoria, îşi câştigă traiul în singurul mod pe care îl cunosc. Dintre ei, se distinge figura lui Cătălin Cenuşă, care spune că minerii nu s-au deschis ușor în fața camerei de filmat.
A durat cam doi ani de zile până ne-am deschis la o discuție cu Andrei Dăscălescu (regizorul filmului, n.r.). Toți minerii se feresc să dea interviuri și să vorbească, dar când am văzut ce face regizorul m-am decis să ajung cumva la un consens între cultură și minerit. În momentul în care am știut că soarta minei este pecetluită, am vorbit cu oamenii și cu echipa să nu se mai ferească, lucrurile erau deja decise și nu mai avea ce să li se întâmple. (Cătălin Cenușă, minerul care în 2015 a obținut transferul brigadei de la Petrila la Lonea, ca să nu rămână șomeri)
în Planeta Petrila, camera de filmat surprinde ce s-a întâmplat acolo în ultimii 3 ani. Planul „măreţ” al autorităţilor era să închidă mina, fără să pună nimic în loc. Ca multe alte zone monoindustriale ale României, de Petrila urma să se aleagă praful. Cel care a încercat să salveze, prin artă, ce se mai putea salva, este artistul Ion Barbu.
A fost topograf în mina Petrila, acum se definește caricaturist. Mulţi l-au considerat un nebun, dar până la urmă a reuşit să coaguleze comunitatea (dar şi câţiva arhitecţi şi ONG-uri) în jurul lui, iar minerii au înţeles că se luptă pentru ei, cei vii, dar şi pentru memoria celor care şi-au dat viaţa în mină – artistul le-a scris numele pe un „zid al plângerii”.
A reuşit să salveze câteva clădiri, le-a pictat, a făcut un „Centru Pompadou”, a scris pe ziduri „ceci n’est pas une mine”, a organizat mitinguri, proteste şi un festival de teatru underground, mai exact subteran. Prin artă, a încercat să transforme în lumină întunericul ce ameninţa să învăluie Petrila după închiderea exploatării de cărbune, pentru că autoritățile nu oferă o alternativă pentru foștii mineri.
Sunt de fapt caricaturist, un om care vede lumea strâmb și caută să o aducă pe drumul cel drept. România e țara caricaturii. Nu pot gândi altfel despre Petrila decât cu dragoste, ca despre un paradis pierdut, acolo m-am născut. Evident, situația este de așa natură că merită caricaturizată ca să faci din ea o lume mai bună. Există o parte din populație care mă place, în mod sigur nu politicienii. Dar nu este o luptă personală între mine și ei, de fapt este lupta dintre cultură și lipsa de cultură sau între civilizație și lipsa de civilizație. (Ion Barbu, artist plastic)
Regizorul Andrei Dăscălescu filmează şi în exterior, la lumină, dar şi în întunericul minei: sunt zvâcnirile unui oraş muribund ce se ştie condamnat, dar refuză să depună armele.
Forța lui Ion Barbu este aceea de a aduce oamenii împreună pentru o cauză. Față de mine, la început minerii au fost reticenți, dar, cum spune acum Cătălin Cenușă, el m-a acceptat atunci când și-a dat seama că ce vreau eu să fac e adevărat și nu superficial, că nu caut scandalul. Ei sunt obișnuiți ca un reporter să meargă să filmeze o oră, eventual chiar în subteran, dar apoi nu mai aud nimic de el. Pe când eu am fost aproape zilnic ani de zile, ne-am tot întâlnit și ușor-ușor am ajuns în grupul lor la modul cel mai concret. Adică am ajuns să bem bere din același PET. N-am avut un complex de superioritate față de ei, poate de aceea brigada m-a acceptat. (Andrei Dăscălescu, regizor)
Pe vremuri, în exploatare lucrau 4.500 de oameni, la momentul filmării documentarului mai sunt doar câteva zeci de oameni. În 30 octombrie 2015, de la Petrila s-a scos la suprafaţă ultima tonă de cărbune. Trist şi aproape grotesc „prohodul” organizat de geniul păzitor al locului, Ion Barbu. „Noi am râs destul, acum e rândul copiilor noştri să plângă”, spune artistul, citându-l pe Caragiale.
Planeta Petrila a câştigat la TIFF 2017 Premiul Publicului pentru filmul cel mai popular din secţiunea Zilelor Filmului Romanesc.
Luni, 27 noiembrie, de la ora 20:00, la Cinema Victoria din Cluj, este programată o proiecție specială a filmului Planeta Petrila, în prezența regizorului Andrei Dăscălescu.
Anca Mureșan Bota (articol)/ Gergely Zsuza (interviuri cu protagoniștii documentarului ”Planeta Petrila”)
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
