Cine e mort, cine e viu?

Noi între noi, dacă am fi oneşti, pe ce ne bazăm când spunem că suntem vii? Pe ce ne bazăm? Că ne mişcăm şi vorbim unii cu alţii, asta ne face vii? Sau suntem morţi şi jucăm foarte bine rolul unui viu de fapt? Eu, personal, cred că se discută şi despre alt soi de moarte, spirituală, despre alt soi  de viaţă, mimată, câteodată prost înţeleasă…. comentează actorul Ionuţ Caras tema ultimei premiere, Linoleum de Fraţii Presniakov de la Teatrul Naţional Cluj.

Articol editat de , 12 mai 2016, 10:43

Un trio nebun, descins direct din tradiţia avangardei ruse de început de secol XX, încearcă să scape de cadavrul descoperit sub linoleumul de pe podeaua casei de închiriat.  Cine e mortul?  Sau mai nuanţat, cine e viu şi cine e mort în poveste sunt întrebările cu care jonglează  cei doi dramaturgi  Vladimir şi Oleg Presniakov în piesa Linoleum. Regizorul Alexandru Dabija explorează scenic tema graniţei dintre viaţă şi moarte, cea a comunicării cu lumea de dincolo în ultimele sale spectacole.

E o temă care mă preocupă. În ultima vreme m-am tot jucat în marginea problemei ăsteia: cine e viu, cine e mort, ce relaţie avem cu morţii, ce relaţie avem cu lumea de dincolo, ce relaţie au morţii cu noi? Am făcut un spectacol la Sibiu care se cheamă Moroi, în care ne situăm tot în zona asta. Apoi m-am ocupat de Creangă şi cred că pe undeva reziduurile rămase de la Creangă, de la aruncatul ăsta al meu în folclor se întâlnesc cu textul Fraţior Presniakov. Aşa că am ales piesa nu pentru interesul dramaturgic, teatral, ci tema mă interesa foarte tare, tema morţilor. (regizorul Alexandru Dabija)

Comedie neagră, spectacolul Linoleum a avut premiera duminică, 8 mai, la sala mare a Teatrului Naţional Cluj şi pune în valoare ecourile metafizice ale piesei în scene de grup ce trimit la imaginarul alaiurilor cu personaje inspirate din pictura lui Chagall. Surdina pusă comediei lasă să transpară întrebarea cu privire la fermitatea graniţei dintre viaţă şi moarte.

Ultima mea poziţionare  vis-a-vis de comedie este că încerc să reduc puţin motoarele la comic pentru că exageram puţin. Nu rău, dar am exagerat la ultimele spectacole cu partea comică, iar aici avem de a face cu o piesoaie destul de avangardistă din punctul ăsta de vedere, cu un amestec de comic şi serios. Nu de tragic, partea serioasă e destul de consistentă în spectacol. (regizorul Alexandru Dabija)

În rolurile principale Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu şi Ionuţ Caras compun un trio realist, acompaniaţi de colegii din echipa TNC cu care construiesc o comedie echilibrată, de un umor suprarealist, ce poate deruta spectactorul.  Mai ales când Cadavrul, interpretat de Cristian Gorsu, răstoarnă situaţia la final. După un spectol întreg fără replică, purtat de cei ce pretind ca e viu de colo colo în scenă, Cadavrul vorbeşte pentru a le comuica celorlalţi că toţi se află în aceeaşi parte, adică a morţii.

E ţăcănit textul destul de bine, e şui şi asta se explică dacă-i vezi pe autori cum arată. Îţi dai seama că la felul în care arată aşa şi scriu. Adică, sunt dubioşi pentru oamenii normali, dar textul nu e ţăcănit gratuit. E o scriitură foarte inteligentă, foarte vie, potenţată de combinaţia pe care o fac ei scriind totul la patru mâini. Îşi găsesc surse, Slavă Domnului au de unde, în ţara în care trăiesc şi în vremurile pe care le  trăiesc, dar şi în avangarda rusă. Prima dată când l-am citit, desigur am râs mult dar m-a speriat  un pic. Ziceam, până unde pot să meargă? cât de tare întind elasticul? cât de provocatori şi de iconoclaşti, cât de mult mai pot să desfiinţeze? E ca şi cum ţi s-ar da, ca actor, mai multe fire, câte unul legat de fiecare deget, şi la mâini şi la picioare, şi trebuie să le ţii pe toate, să ştii de care să tragi, când să tragi. (actorul Ionuţ Caras, interpretul rolului Igor Igorevici)

Muzica originală semnată de Ada Milea e un ingredient esenţial în cosntrucţia planului suprarealist al poveştii.

Textul şi pe fraţii Presniakov nu i-am luat foarte tare ca pe o poveste de avangardă, am tratat-o destul de realist şi de clasic, de cuminte aş spune. Spectatorii trebuie să simtă fisura şi cred că, totuşi, o derută am simţit în sală. Publicul nu ştie exact unde să se ducă, aşteaptă lucruri extrem de decise, extrem de conturate. Pur şi simplu spectatorul nu cred că o să aibă o reacţie definitivă de exaltare sau de bucurie, sau de neplăcere totală, reacţia e cumva amestecată. Spectcacolul nu este un entertainment, asta-i sigur.(regizorul Alexandru Dabija)

La final, pe afişajul electronic din scenă curge ultima replică, adresată direct spectatorilor de vocea impersonală, mută, a cui?A autorilor, a mortului de sub podea, a cuiva aflat în zona de tranzit între viaţă şi moarte? E la latitudinea spectatorilor să rezolve enigma şi să plece de la sepctacol cu sentimentul că au asistat la o comedie, sau la o călătorie de două ore în luntrea lui Charon, fără să fi plăit obolul.

Ultimele cuvinte sunt Somn uşor, iar mie personal îmi dau gândit un pic. Pentru un text rusesc, şi nu numai, e o întebare cine e în viaţă şi cine e mort? Cine e în viaţă în ţara asta? (actorul Ionuţ Caras, interpretul rolului Igor Igorevici)

Oana Cristea Grigorescu