Să punem sedila pe a şi pe s

Geniul lui Brâncuşi consta în a şti să caute adevărata sursă a formelor pe care se simţea capabil să le creeze, caracteriza Mircea Eliade contribuţia singulară a sculptorului român la arta modernă.

Articol editat de , 19 februarie 2016, 06:00 / actualizat: 20 februarie 2016, 12:25

La 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, 19 februarie devine de anul acesta sărbătoare naţională, potrivit unui act normativ publicat la sfârşitul lui 2015. O nouă sărbătoare naţională e dincolo de gesturi festiviste sau de conformitate un bun prilej pentru a ne întreba cum păstrăm puţinele opere rămase în ţară (cu precădere de tinereţe), ce face statul român pentru conservarea ansamblului de la Târgu Jiu, sau cu dreptul de preempţiune la achiziţionarea sculpturii Cuminţenia pământului? La peste un secol de la naşterea artistului relaţia cu autorităţile române rămâne ambiguă.

Prima comandă din ţară, bustul lui Carol Davila, la recepţia din 1903, a fost primit de comisie cu comentarii negative cerând micşorarea nasului, sau schimbarea poziţiei epoleţilor. Înfuriat, Brâncuşi pleacă fără să mai primească jumătatea a doua din banii cuveniţi.   Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor.^[4]

Patriarhul sculpturii moderne, zeul ţăran născut la Hobiţa în Gorj, a lăsat moştenire Parisului, în care a  ajuns într-o zi de 14 iulie 1904, un muzeu care reproduce atelierul din impasse Ronsin în arondismentul 14.  Atelierul său parizian, donat statul francez în 1957 la moartea artistului cu condiţia păstrării lui ca muzeu, după câteva schimbări de sediu, a fost reconstruit pe esplanada din faţa Centrului Pompidou în 1997. Pe fronton scrie doar Brancusi, fără diacritice, fără prenume. Toată lumea citeşte fonetic, Brancuzi. Aşa e cunoscut Brâncuşi lumii întregi.

Artistul, însă, care a căutat o viaţă, şi a ajuns la esenţa formei, continuă să alimenteze şi să inspire generaţii de artişti.  Mircea Cantor, artist român  expus astăzi în colecţia permanentă de la Centre Pompidou îşi doreşte o intervenţie artistică pe frontonul atelierului. Să pună diacriticele pe a şi pe s, să redea lumii conştiinşa identităţii româneşti a artistului universal Constantin Brâncuşi.

Oana Cristea Grigorescu